Ștefan Purici: Fântâna Albă 1941 – Între Adevărul Istoric și Falsificarea Trecutului

FÂNTÂNA ALBĂ 1941 – ÎNTRE ADEVĂRUL ISTORIC ȘI FALSIFICAREA TRECUTULUI

ȘTEFAN PURICI

Universitatea „Ștefan cel Mare”, Suceava

E-mail: stefanp@atlas.usv.ro

Ștefan Purici. Fântâna Albă 1941 – Între Adevărul Istoric și Falsificarea Trecutului. Analele Bucovinei – 2021- Rădăuți – București. - XXVIII, 2 (57) - P. 661 – 683.

The Fântâna Albă 1941 – between the historical truth and the falsification of the past

The study attempts to provide insights on the concrete aspects of the organization and development of the April 1, 1940 march of several thousand Bukovinians, primarily Romanians, towards the Soviet-Romanian border. According to statements of some Ukrainian authors that have been analyzed, the event itself, as well as the hundreds of victims in Poiana Varnita, was the result of the activity of the Romanian intelligence services. The author shows that between July 1940 and June 1941, numerous attempts to illegally cross the Soviet-Romanian border took place, some of which left many dead and injured. While the massacre of Lunca of February 6-7, 1941, was by far the bloodiest by the number of people killed by the Soviet border guards, the events of April 1, 1941, are the biggest anti-Soviet demonstrations in Bessarabia and the north of Bukovina recorded in the 40s of the XX century.

Keywords: Bukovina, Bolsheviks, Communization, NKVD, Deportations, Massacres.

A fost o provocare premeditat planificată și organizată

de serviciile secrete române împotriva locuitorilor Bucovinei.

(Text din clipul realizat în anul 2021 de Administrația Regională de Stat Cernăuți și publicat pe pagina sa de Facebook: https://cutt.ly/BDKVTg , minutul 2:15)

Introducere

            „Am simțit o mare rușine când am văzut ce s-a întâmplat. Nu e corect și nu e diplomatic să faci așa ceva unui mare vecin! Cum să aprinzi lumânări? Îmi cer eu scuze Ambasadei Rusiei pentru cele întâmplate”, declara Diana Iovanovici-Șoșoacă, membru în Senatul României, într-o emisiune găzduită de unul din posturile naționale de televiziune. Parlamentara se referea la faptul că în ziua de 1 aprilie 2021, când s-au împlinit 80 de ani de la tragedia din poiana Varnița, în fața Ambasadei Rusiei de la București a fost organizată o acțiune în cadrul căreia s-au aprins lumânări și s-a afișat banner-ul: „1 aprilie 1941, 80 de ani de la masacrul comis împotriva românilor care se întorceau acasă!”.

Oricât de paradoxal ar părea, reinterpretarea trecutului prin denaturarea evenimentelor istorice care țin de responsabilitatea regimului totalitar bolșevic este realizată nu de istoricii ruși de astăzi, ci mai degrabă de terțe elemente care, la o primă privire, nu au nimic în comun cu discursul oficial al Moscovei. Ideea cu privire la rolul decisiv al serviciilor secrete române apare încă din anul 2017, când pe pagina de Facebook a Consiliului raional Hliboca din Regiunea Cernăuți este publicat un material cu ocazia împlinirii a 76 de ani de la tragicele evenimente. Postat și pe pagina oficială a Consiliului [1], textul intitulat „Ostatecii” conține mențiunea că a fost întocmit pe baza materialelor preluate dintr-un articol semnat de Мykola Rubanetshttp*. În anul 2021, cu un titlu mai amplu („Ostatecii: trecerea frontierei a fost inițiată de spionajul românesc (la împlinirea a 80 de ani de la execuția, la 1 aprilie 1941, a oamenilor în poiana «Varnița» de lângă satul Fântâna Albă), articolul a fost reprodus fără modificări de portalul de știri cernăuțean BukNews [2]. Dacă ar fi să ne înscriem în logica autorilor unor materiale video sau discursuri de acest gen am trage concluzia că, pentru a-i putea acuza pe bolșevici de comiterea unor crime de care aceștia nu ar fi fost capabili, masacrul împotriva românilor a fost organizat chiar de români. Mai mult, serviciile secrete române sunt de o cruzime nemaipomenită și, pentru a-și atinge obiective politice, i-au folosit pe românii din afara granițelor țării drept carne de tun și nu vor ezita nici în viitor să procedeze la fel.

Istoriografia problemei

        Masacrul din poiana Varnița, de lângă Fântâna Albă, se înscrie în seria nenumăratelor crime comise de autoritățile comuniste împotriva cetățenilor Uniunii Sovietice și a celor cărora li s-a impus această cetățenie, în urma unor ample anexări teritoriale realizate de Stalin în anii 1939–1940. Deja de mai multe decenii, problematica crimelor comunismului se află în centrul atenției istoricilor din diverse părți ale lumii. Cele mai timpurii publicații pe această temă au apărut cu peste o jumătate de secol în urmă. Robert Conquest a fost cel dintâi istoric care s-a ocupat de investigarea abuzurilor inimaginabile din Uniunea Sovietică, în condițiile în care orice informație legată de crimele comise de regimul comunist constituia un secret de stat. Cercetătorul american a căutat să adune cât mai multe date, mai degrabă intuind decât având dovezi pentru o parte dintre faptele asociate unui regim antiuman așa cum a fost comunismul stalinist, precum și a modului în care a funcționat sistemul totalitar [3]. Aleksandr M. Nekrich, istoric sovietic stabilit în S.U.A., în anul 1976, a abordat subiectul represiunilor staliniste împotriva popoarelor din Crimeea și Caucaz, reușind să imprime în istoriografia universală o abordare științifică a subiectului deportărilor, chiar dacă și în cazul lui constatăm un număr încă redus de informații [4].

        Încheierea Războiului Rece a permis consultarea documentelor anterior inaccesibile cercetătorilor, dar și realizarea unor studii comparatiste. Robert Conquest a demonstrat că devoțiunea oarbă față de ideologiile totalitare – comunismul, nazismul – a făcut din secolul al XX-lea cea mai sângeroasă perioadă din istoria omenirii [5].

    În cadrul realizărilor editoriale recente, istoricul a reunit nume de referință din domeniul sovietologiei europene și americane, fără a avea pretenția că au fost furnizate răspunsurile definitive la toate întrebările ridicate pe marginea regimului totalitar sovietic [6].

Richard Pipes a demonstrat cum, în numele „Marelui Bine”, comunismul a provocat un Mare Rău, arătând că drumul către utopia bolșevică a fost pavat cu trupurile inocenților, inclusiv ale românilor, deși acest drum nu ducea nicăieri [7]. Pe aceeași linie se înscrie Sheila Fitzpatrick care, pe parcursul a peste trei decenii, a aprofundat și extins studiul despre regimul sovietic publicat în anul 1982 [8].

La fel, Anne Applebaum, cunoscuta cercetătoare din Marea Britanie a fenomenului concentraționar stalinist, vorbește de riscurile la care se supuneau persoanele care intenționau să treacă granița în România [9]. Și mai departe au mers alți autori, precum Robert Service, investigând particularitățile regimurilor comuniste în varii părți ale planetei și făcând comparații cu derapajele de la normele dreptului înregistrate în unele state democratice [10]. Un fapt interesant pe care ar trebui să-l menționăm este că deportările [11] adversarilor sistemului comunist în Siberia nu au fost o măsură inventată de bolșevici, ci s-au practicat încă din vremea regimului țarist [12]; în plus, represiunile au fost orientate împotriva tuturor națiunilor încorporate Uniunii Sovietice [13], inclusiv contra celor din regiunea în care s-a născut și s-a format Iosif Stalin [14].

        În opinia unor cercetători aflați în siajul istoriografiei sovietice, „deportarea elementelor dubioase sub aspect politic era o măsură inevitabilă”[15], în timp ce specialiștii fenomenului concentraționar stalinist subliniază că „deportările au constituit acte de crimă în masă motivată etnic” [16]. Totuși, majoritatea istoricilor străini se concentrează pe teroarea practicată de bolșevici împotriva națiunilor mai numeroase din U.R.S.S. (rusă și ucraineană), a popoarelor care au fost extrem de puternic afectate de politicile represive staliniste (națiunile baltice, caucaziene, tătarii din Crimeea, germanii din Rusia și altele) [17] și chiar împotriva liderilor de partid ori a membrilor simpli [18].

        În ceea ce privește chestiunea represiunilor sovietice în nordul Bucovinei, numărul publicațiilor nu este unul care să impresioneze și chiar studiile unor autori occidentali dedicate analizei politicii totalitare împotriva popoarelor neruse practic nu reflectă destinul dramatic al românilor bucovineni [19]. Lipsa accesului la fondurile documentare ale fostelor organe de securitate sovietice face anevoioasă analiza și interpretarea evenimentelor și proceselor care s-au produs cu șapte–opt decenii în urmă, în timp ce volumele realizate în colaborare internațională [20] se constituie mai degrabă pe mărturiile supraviețuitorilor ori relatările din presă, decât pe materialul arhivistic. Primele informații documentare despre tragedia de la Fântâna Albă au apărut la scurt timp după revenirea administrației române în nordul Bucovinei, atunci când ziaristul Ion Dominte a realizat o documentare la fața locului, la împlinirea unui an de la masacrul din poiana Varniței [21]. Aceeași metodă a istoriei orale a fost pe larg folosită de ziaristul Dumitru Covalciuc care, timp de peste două decenii (până în anul 2018) a publicat în almanahul „Țara Fagilor” (Cernăuți, Târgu Mureș), câteva zeci de mărturii legate de opresiunea sovietică, inclusiv privitoare la Fântâna Albă. Totuși, singurul care a avut acces larg la arhivele K.G.B.-ului din Cernăuți, reușind să introducă în circuitul științific o serie întreagă de rapoarte oficiale și documente întocmite de autoritățile bolșevice, a fost jurnalistul ucrainean din Kiev, Мykola Rubanets*[22]. O muncă imensă de adunare a informațiilor privitoare la totalitarismul sovietic în nordul Bucovinei a fost depusă de Vasile Ilica [23] căruia, pentru activitatea de demascare a ororilor comise de regimul stalinist, urmașii acelui sistem i-au aplicat interdicția de a vizita regiunea Cernăuți,

        La 10 mai 2011, Parlamentul României a votat Legea nr. 68 pentru instituirea Zilei naționale de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și alte zone, ale deportărilor, ale foametei și ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie [24]. Istoricul Mihai-Aurelian Căruntu sugerează că masacrul de la Fântâna Albă din 1 aprilie ar trebui considerat „punctul culminant al represiunii bolșevice la nivelul întregului teritoriu românesc anexat la U.R.S.S.”[25].

        Oricâte puncte de vedere s-ar formula în legătură cu cine au fost provocatorii, câte mii de persoane au plecat în direcția frontierei, care este numărul victimelor și al celor care au avut de suferit ulterior, un adevăr nu va putea fi negat: în ziua de 1 aprilie 1941, lângă Fântâna Albă, s-a comis un asasinat în masă, grănicerii sovietici trăgând cu mitralierele împotriva unei coloane de oameni pașnici, preponderent români, care doreau să evadeze din „raiul” comunist. În cele ce urmează vom încerca să reproducem faptele certe privitoare la acele tragice evenimente, precizând că informațiile adunate până în prezent nu acoperă întregul episod al tentativei de trecere a frontierei sovieto-române și nici nu reflectă, cu fidelitate, repercusiunile la care au fost supuși participanții și rudele lor de gradul I din partea de nord a Bucovinei, în lunile aprilie – iunie 1941. Pe de altă parte, studierea documentelor oficiale, produse de organele de anchetă și de justiție sovietice, permite cunoașterea versiunii oficiale a evenimentelor care trebuie comparată și completată cu mărturiile contemporanilor, cu memoriile celor care au avut de suferit sau ale celor care au fost implicați ca executanți.

Anexarea nordului Bucovinei la U.R.S.S.

            În ceea ce privește regiunea istorică în care se află localitatea Fântâna Albă, aceasta a cunoscut mai multe schimbări de administrații. Astfel, la 1774, partea de nord a Moldovei a fost ocupată de trupele habsburgice și, în anul 1775, a fost oficial inclusă în rândul posesiunilor Curții de la Viena. După încheierea Primului Război Mondial, Bucovina s-a unit cu Regatul României, iar la 28 iunie 1940, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, întemeindu-se pe prevederile protocolului adițional secret anexat Pactului Molotov-Ribbentrop, din 23 august 1939 [26], profitând de înțelegerea cu Hitler, de prăbușirea alianțelor antirevizioniste și de capitularea Franței, a determinat guvernul României să dispună evacuarea Basarabiei, părții de nord a Bucovinei și plasei Herța din ținutul Dorohoi. După desprinderea din Regatul României, teritoriile respective au fost divizate, apoi alipite Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene (partea de nord și cea de sud a Basarabiei, nordul Bucovinei și localitățile din ținutul Herța) și nou-formatei Republici Sovietice Socialiste Moldovenești (mare parte a Basarabiei și câteva raioane din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească). Pentru majoritatea populației regiunilor anexate de sovietici, schimbarea administrației a reprezentat un adevărat șoc social. Bucovinenii, „regățenii” (locuitorii ținutului Herța) și chiar basarabenii care avuseră experiența unui secol de administrație rusă s-au pomenit într-o altă lume, necunoscută lor, care funcționa după alte reguli și norme decât cele ale societății capitaliste din care au făcut parte de mai bine de un secol și jumătate. Chiar din primele zile de regim sovietic, bolșevicii au întreprins acțiuni menite să demanteleze societatea tradițională și să înscrie populația în structurile sociale, economice, politice și ideologice comuniste. Astfel, partidele politice au fost declarate ilegale, societățile culturale și naționale au fost interzise, presa a fost desființată, marile întreprinderi, băncile și moșiile întinse au fost naționalizate, iar ideologia marxist-leninistă a devenit singura paradigmă care trebuia să furnizeze răspunsuri la toate întrebările și să ofere soluții la toate problemele. Mai rău, în regiunile anexate s-au introdus normele așa-zisei economii socialiste planificate care au făcut ca populația să se confrunte, încă din primele luni de administrație sovietică, cu grave lipsuri de bunuri de larg consum, de strictă necesitate. 

            Într-o Hotărâre strict secretă a Biroului Comitetului Regional Cernăuți al Partidului Comunist (bolșevic) Ucrainean, din 18 noiembrie 1940, se propunea selectarea unui număr suplimentar de 50 de persoane vorbitoare de limbă română care, constituite în echipe sub coordonarea comuniștilor din activul de partid regional, să fie trimise „în satele în care marea majoritate a populației este de naționalitate română” pentru a efectua „agitație politică” și „activitate de convingere a maselor”. Totodată, structurilor de partid li s-a cerut să intensifice propaganda comunistă și „să explice în mod corect politica partidului bolșevic în chestiunea națională”, iar instituțiilor responsabile de comerț să asigure furnizarea „bunurilor de strictă necesitate (sare, chibrituri, kerosen, făină, încălțăminte, manufactură)” în localitățile din preajma frontierei [27]. Politica națională, așa cum o înțelegeau bolșevicii, s-a manifestat prin neasocierea românilor în structurile de partid (în noiembrie 1940, în cadrul Comitetului Regional Cernăuți al Partidului Comunist /bolșevic/ Ucrainean erau doar șapte comuniști care stăpâneau limba română [28]) și de stat, impunerea limbilor ucraineană și rusă la nivelul unei populații care, în zonele de la sud-est, sud și sud-vest de orașul Cernăuți, nu le cunoștea deloc. De pildă, în noiembrie 1940, Ion al lui Ilie Bercea, țăran înstărit din satul Ostrița, arestat în timpul efectuării tentativei de trecere a frontierei în noaptea de 16 spre 17 noiembrie 1940, în cadrul anchetei efectuate de reprezentanții N.K.V.D.-ului*, explica motivele ce l-au determinat să fugă din U.R.S.S.: „Nu vreau să trăiesc aici, lucrând în selpo [asociație rurală de consumatori], eu trebuie să întocmesc documentele în limba ucraineană, trebuie să învăț limba ucraineană, eu urăsc limba ucraineană. Dacă îmi veți propune să rămân aici și să mă întorc la familie, mai bine legați-mi o piatră de gât, aici eu nu voi rămâne și mă voi îneca în Prut”[29].

         Practic, chiar în prima lună a stăpânirii bolșevice, în toate comunele bucovinene au fost arestați foștii membri ai partidelor politice, jandarmi, primari și secretari de primărie, animatorii vieții cultural-naționale, agenți fiscali, sanitari ș. a., adică persoanele care se încadrau în cele 12 categorii sociale și politice evidențiate în instrucțiunile N.K.V.D. [30].

         Cei mai mulți din aceste categorii de „dușmani ai poporului” au fost deportați în Siberia, membrii familiilor acestora urmând aceeași cale a strămutării în lagărele din partea răsăriteană a Uniunii Sovietice. Astfel, la o lună din momentul instalării puterii comuniste în Basarabia și nordul Bucovinei, Bogdan Kobulov, adjunctul Comisarului N.K.V.D. al U.R.S.S., semna, la 2 august 1940, un ordin prin care se dispunea deportarea din regiunile românești încorporate R.S.S. Ucrainene a unui număr de 12 191 de „elemente antisovietice”[31]. În luna august 1940, din gara orașului Cernăuți, cu destinația Siberia au plecat două eșaloane în care fuseseră încărcați deportații [32].

Începuturile deportărilor

        Toate măsurile menționate mai sus nu au fost suficiente pentru a loializa masele, bucovinenii, în special cei din localitățile cu populație majoritar românească, manifestând rezistență în fața politicii de sovietizare și alegând pribegia pe teritoriul României. Chalyi, secretarul Comitetului Raional Cernăuți de partid, raporta șefilor de la regiune, la 31 decembrie 1940, că cele mai intense agitații „naționaliste” sunt în localitățile Ostrița, Lucovița, Ceahor și Corovia și că Mykola Hnatiuk, din Slobozia, care organizase trei treceri ilegale ale frontierei, pregătea un nou grup de 500–600 de persoane. Totodată el informa că în Ceahor continuă să acționeze o „grupă contrarevoluționară locală” care, în noiembrie, planificase o trecere în masă a graniței, dar informatorii locali au raportat N.K.V.D.-ului și operațiunea nu a mai putut fi executată [33].

         Pentru a preveni exodul în masă, Ivan Hrushetsky, prim-secretar al Comitetului Regional Cernăuți al Partidului Comunist (bolșevic) Ucrainean, într-un raport privind emigrarea ilegală a românilor, propunea, la 24 noiembrie 1940, adoptarea următoarelor măsuri: „a) Efectuarea relocării populației de pe fâșia de frontieră de 800 de metri. b) Deportarea din fâșia de 7 ½ kilometri a foștilor membri ai partidelor contrarevoluționare și a chiaburilor” [34].

        La 4 decembrie 1940, căpitanul de securitate Martynov, șef al Direcției N.K.V.D. pentru Regiunea Cernăuți, înainta Guvernului R.S.S. Ucrainene propunerea de deportare a unui număr de 2 057 persoane [35]. Tabelul cuprindea numele a 141 foști polițiști, 245 înalți funcționari, 77 foști agenți ai Siguranței, 855 mari comercianți, 302 mari proprietari de imobile, 227 industriași, 74 mari proprietari de terenuri, 80 prostituate și 26 alb-gardiști*[36]. În ceea ce privește mediul rural, lovitura a fost dată categoriei sătenilor mijlocași, ale căror gospodării solide le asigurau toate cele necesare unui trai decent, dar și comercializării produselor obținute pe piață. Autoritățile comuniste vedeau în această categorie socială principalul obstacol în calea naționalizării pământurilor și colectivizării gospodăriilor țărănești. În consecință, la finele lunii februarie 1941, au fost întocmite liste speciale pe care s-au regăsit 3 970 de gospodării ale așa-zișilor chiaburi din Regiunea Cernăuți. În primăvara anului 1941 cele aproape patru mii de familii de săteni înstăriți au fost deportate în Kazahstan sau Siberia, în vederea „reeducării”[37].

    Anexarea de către U.R.S.S. a unor teritorii imense (partea estică a Poloniei, inclusă în R.S.S. Ucraineană și R.S.S. Belarus; republicile baltice – Estonia, Letonia, Lituania, partea răsăriteană a Careliei finlandeze, Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța) a determinat Kremlinul să procedeze la eficientizarea activității organelor de represiune. Ministerul de Interne era o structură-mamut care funcționa nu atât de flexibil precum își dorea Stalin. Din acest motiv, la 3 februarie 1941, printr-un Decret al Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S.[38], adoptat pe baza Hotărârii Biroului Politic al Partidului Comunist (bolșevic) Unional din aceeași zi [39], s-a dispus reorganizarea acestuia prin extragerea organelor de securitate și organizarea lor în cadrul unui minister distinct: Comisariatul Poporului pentru Securitatea Statului (N.K.G.B.). Drept urmare, în februarie 1941, din cadrul Direcției N.K.V.D. pentru Regiunea Cernăuți au fost separate subdiviziunile informative și contrainformative și plasate în cadrul Direcției N.K.G.B.. pentru Regiunea Cernăuți, cu angajați din afara Bucovinei.

Repatrierile bucovinenilor în România

       Timpul extrem de scurt acordat de Moscova autorităților române pentru evacuarea Basarabiei și nordului Bucovinei nu a îngăduit bucovinenilor, în special civililor, să se retragă în fața înaintării Armatei Roșii, numeroase familii pomenindu-se separate de noua linie a frontierei. Mai mult, Comandamentul sovietic a emis un ordin prin care dispunea reținerea populației și interzicea evacuarea bunurilor și a mijloacelor de transport, animalelor, căruțelor luate de la populația locală precum și a altor bunuri [40]. Au existat situații în care persoanele care se refugiau au fost oprite din drum de către soldații sovietici, fiind nevoite să revină în localitățile de origine. La 3 iulie 1940, un anunț oficial al autorităților bolșevice informa populația regiunii ocupate că noua graniță cu România este închisă „cu lacăt” [41]. După finalizarea operațiunii de ocupare a teritoriilor românești, paza frontierei a fost transferată, începând cu ora 14.00 a zilei de 8 iulie, trupelor de grăniceri din cadrul N.K.V.D.[42].

        Pentru a putea pleca din U.R.S.S., doritorii trebuiau să depună cereri justificate, adresate Comisiei mixte sovieto-române de repatriere înființată în luna iulie 1940. La 20 iulie, autoritățile sovietice și-au dat acordul cu privire la evacuarea funcționarilor și militarilor români, precum și a populației civile în condițiile în care aceștia vor opta pentru strămutarea în România [43]. Numărul persoanelor repatriate din nordul Bucovinei nu este cunoscut, cifrele existente dovedindu-se contradictorii. De pildă, prin Adresa nr. 490, din 7 octombrie 1940, autoritățile sovietice au adus la cunoștința guvernului României că, până la finele lunii sep­tembrie, în teritoriile ocupate au fost eliberate permise de repatriere pentru 13 750 de persoane. În schimb, partea română, conform informațiilor deținute de generalul Ion Aldea, reprezentatul României în Comisia mixtă româno-sovietică de la Odesa, informa Moscova că, în intervalul iulie–septembrie 1940, din teritoriile evacuate s-au repatriat 8 402 persoane, din care 1 642 de locuitori din regiunea Cernăuți [44].

        Pentru unii bucovineni, o șansă în plus de a se refugia de sub administrația sovietică a apărut după 4 septembrie 1940, în urma încheierii Acordului sovieto-german cu privire la strămutarea germanilor din Basarabia și nordul Bucovinei [45]. Având în vedere relațiile de prietenie dintre Moscova și Berlin, autoritățile sovietice nu au împiedicat activitatea reprezentanților Germaniei în Comisia mixtă de repatriere, pe listele celor care urmau a fi evacuați figurând atât etnicii germani, cât și membrii familiilor mixte sau deținuții condamnați înainte de 28 iunie 1940. În pofida faptului că reprezentanții Kremlinului în Comisia mixtă urmăreau ca pe liste să nu fie incluși etnici români sau ucraineni, în tabelele cu persoanele strămutate s-au regăsit și multe nume negermane [46].

     La 19 octombrie, oficialii sovietici din comisia de repatriere de la Băhrinești au anunțat sistarea transporturilor cu repatriați, motivând acest fapt prin atitudinea românilor bucovineni care „refuză să se întoarcă în România”. În acele zile însă, doar din satele Mahala și Ostrița erau împiedicați să se strămute din U.R.S.S. câteva sute de locuitori care depuseseră cereri de aprobare a plecării [47]. La 12 decembrie 1940, Comisariatul Poporului pentru Afacerile Străine al U.R.S.S. și-a anunțat reprezentanții în Comisia mixtă că frontiera sovieto-română a fost închisă pentru repatrierile din Basarabia și nordul Bucovinei [48].

Fenomenul trecerii ilegale a frontierei sovieto-române

         Chiar și în condițiile în care funcționa Comisia mixtă (care era extrem de selectivă cu solicitanții), mulți români au decis să părăsească ilegal teritoriul U.R.S.S. Astfel, un grup de tineri (17 persoane) din satele fostului ținut Herța au trecut în România în noaptea de 13 spre 14 octombrie 1940, iar un alt grup (14 persoane) a reușit să treacă frontiera în noaptea de 18 spre 19 octombrie [49].

       Împiedicarea și, ulterior, interzicerea strămutărilor i-au determinat pe bucovineni să caute căi de trecere ilegală a graniței. În acest sens, refugiații planificau din timp, în taină, plecarea și încercau să identifice persoane de nădejde din localitățile din preajma frontierei care, în calitate de călăuze, să îi ajute să ocolească patrulele de grăniceri sovietici. Astfel, în noaptea de 16 spre 17 noiembrie 1940, Dumitru Tcaciuc, Gheorghe Țurcan și Andrei Soprovici din satul Ostrița (raionul Cernăuți), foști membri ai mișcării legionare, au organizat trecerea ilegală a frontierei a unui grup de aproximativ 150 de persoane, preponderent români, din localitățile Ostrița, Mahala, Boian, Cotul Hotinului (Cotul Boianului), Mamornița, Lucovița și altele. Potrivit raportului întocmit la 24 noiembrie de Ivan Hrushetsky, prim-secretar al Comitetului Regional Cernăuți al Partidului Comunist (bolșevic) Ucrainean, și adresat lui Nikita Hrușciov, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolșevic) Ucrainean, timp de mai multe zile cei trei au colindat satele menționate, promițând sătenilor „un trai mai bun” în România [50]. În nota întocmită de căpitanul Martynov, șef al Direcției N.K.V.D. pentru Regiunea Cernăuți, se preciza că grupul era înarmat cu două puști, opt puști cu țeavă tăiată și multă muniție. Sătenii, folosind armele și tăind gardul din sârmă ghimpată, au reușit să treacă frontiera [51] în zona Pichetului de grăniceri nr. 2 din raionul Herța, militarii sovietici capturându-l doar pe Ion Bercea. Un alt grup alcătuit din peste 80 de persoane a reușit, în seara zilei de 17 noiembrie 1940, să treacă granița în zona localității Probotești, lângă Herța [52].

     Într-un timp relativ scurt, N.K.V.D.-ul a creat propria rețea de „călăuze” care, fie denunțau pregătirile de trecere frauduloasă a frontierei, fie conduceau grupurile direct în mâinile grănicerilor. Nu întâmplător, în multe cazuri sătenilor li se cerea să fie pregătiți pentru eventuale confruntări cu militarii sovietici. De pildă, în noaptea de 19 noiembrie 1940, 40 de familii din satul Suceveni, însumând un număr de 105 persoane, înarmate cu 20 de puști și pistoale, au încercat să trea­că în România prin zona localității Fântâna Albă. Fiind descoperiți de grăniceri, în urma schimbului de focuri s-au înregistrat trei morți din rândul sătenilor. Deși alte două persoane rănite au fost oprite de militarii sovietici, restul membrilor grupului, din care cinci erau răniți, a ajuns la Rădăuți. În urma anchetei efectuate de reprezentanții N.K.V.D., rudele apropiate ale celor 105 persoane care întreprinseseră tentativa de trecere a frontierei sovieto-române au fost arestate și deportate [53]. O încercare similară, organizată de Radu Drăgănuș din Ostrița, în noaptea de 16 decembrie 1940, a unui grup compus din 26 locuitori din Ostrița, trei din Lucovița și cinci din Ceahor, s-a bucurat parțial de succes, unii dintre refugiați fiind arestați de grăniceri [54].

        În schimb, despre grupul alcătuit din peste 150 de locuitori din Mahala, Ostrița, Horecea și alte sate care a procedat la trecerea frontierei în noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1941, o scurtă perioadă s-a crezut că a reușit să treacă gra­nița fără să fie surprins de grăniceri și să ajungă în România [55]. Deplasarea grupului condus de profesorul Vasile Morarean, din Ostrița, a fost sesizată în jurul orei 6 dimineața, lângă localitatea Lunca, de patrulele sovietice care au tras împotriva bejenarilor. Sub gloanțele bolșevice au căzut 14 persoane, iar 50 au fost arestate. Ancheta a durat două luni de zile, iar în cadrul ședinței Tribunalului militar al Armatei a 12-a a Districtului militar special Kiev, ținută în Penitenciarul din Cernăuți în zilele de 28–31 martie 1941, 12 persoane au primit sentința capitală, iar 38 au fost condamnați la câte 10 ani de închisoare, fiind deportați ulterior în lagărele de concentrare din Siberia [56].

        Deoarece știrea despre faptul că refugiații au nimerit sub gloanțele grănicerilor nu s-a propagat în spațiul public, „reușita” grupului a inspirat alți săteni. Astfel, în noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, un grup de peste 500 de persoane din aceleași localități (Buda, Mahala, Cotul Ostriței, Șirăuți, Horecea și Ostrița) a pornit spre România. Dar autoritățile sovietice erau la curent cu pregătirea tentativei de repatriere, grație datelor oferite de un informator [57]. Grănicerii au pregătit o ambuscadă la Lunca, pe valea Prutului, și au tras cu mitralierile din două sau chiar trei [58] direcții împotriva civililor. Potrivit mărturiilor contemporanilor, sub tirurile militarilor sovietici și-au găsit moartea circa patru sute de persoane [59], între care N. Merticar, N. Nica și N. Isac, indicați drept organizatori ai marșului spre graniță. Profitând de întuneric (era în jurul orei 6 dimineața), circa 40 [60] de persoane (după alte date, 57 [61]) au reușit să treacă frontiera. Din întreg grupul, 44 de persoane au fost capturate de grăniceri și, apoi, au fost acuzate de activitate antisovietică și de constituire a unei „organizații contrarevoluționare”. 12 bucovineni (Dumitru Costan, Dumitru Bălan, Nicolae Purici – considerați conducători ai organizației contrarevoluționare și organizatori ai trecerii frauduloase a frontierei, iar Toader Petriuc, Vasile Ieremia, Vasile Doroș, Dumitru Nandriș, Martin Magdalin, Gheorghe Găina, Mihai Maierschi, Ion Bujenița și Vasile Moldovan, în calitate de membri activi ai aceleiași organizații) au primit sentința capitală pronunțată, la 14 aprilie 1941, de Tribunalul militar al Districtului militar special Kiev. Celorlalți 32 de români bucovineni li s-au aplicat pedepse mai „blânde”: câte 10 ani de muncă silnică și 5 ani lipsire de drepturi politice fiecare, precum și confiscarea avutului. Totodată, membrii familiilor celor implicați în tentativa de la Lunca au fost deportați în Siberia [62]. Din punctul de vedere al numărului de persoane căzute victime regimului sovietic într-un singur loc, tragedia de la Lunca, din 6–7 februarie 1941, reprezintă cel mai mare masacru comis de bolșevici împotriva românilor după ocuparea nordului Bucovinei și Basarabiei.

        Pe lângă aceste tentative de trecere în masă a frontierei sovieto-române, au existat nenumărate inițiative individuale sau de grup restrâns (familii, prieteni, vecini etc.), care arareori au fost împiedicate de către grănicerii sovietici.

        Potrivit datelor autorităților sovietice, din sectorul controlat de Detașamentul 97 grăniceri, care acoperea o zonă vastă ce începea de la graniță și continua până la o linie de 7,5 km de Cernăuți, pe parcursul lunilor iulie–noiembrie 1940, a reușit să se refugieze ilegal în România un număr de 471 de persoane. Din satele aflate dincolo de linia menționată, din raioanele Cernăuți rural, Sadagura, Noua Sulița, Zastavna și Vașcăuți, în lunile iulie–decembrie s-au repatriat clandestin 628 de persoane [63], din care circa 30 din satul Ostrița [64] (astăzi parte a comunei Ostrița, raionul Cernăuți).

        Pe lângă măsurile legate de întărirea pazei frontierei, de constituire a unor rețele de informatori și de „călăuze”, organele N.K.V.D.-ului au procedat la întocmirea listelor cu membrii familiilor celor care, după 28 iunie 1940, fie au plecat în România, fie nu au revenit în localitățile de origine. Chiar dacă locuitorii Regiunii Cernăuți de jure încă nu erau cetățeni ai U.R.S.S. (cel puțin până în 8 martie 1941, când printr-un Decret al Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. tuturor locuitorilor Basarabiei și nordului Bucovinei li s-a atribuit retroactiv – de la 28 iunie 1940 – cetățenia sovietică, anulându-se cea română [65]), persoanele din categoriile menționate mai sus au fost catalogate drept „trădători de patrie”. În urma activităților de documentare a dispariției unor locuitori, pe listele datate cu 1 ianuarie 1941 au fost introduse numele a 1 085 de persoane din așezările care intrau în aria de responsabilitate a Detașamentului 97 grăniceri. Din celelalte localități, potrivit informațiilor culese până la 7 decembrie 1940, în tabel au fost trecute numele a 1.294 persoane. Autoritățile au consemnat, pe baza unor denunțuri, și numele bucovinenilor care doar își exprimaseră intenția de a se repatria în România [66]. De asemenea, autoritățile constatau că din „raiul bolșevic” se refugiau nu doar românii [67] sau oamenii înstăriți [68]. Potrivit estimărilor realizate de cercetătorul ucrainean Igor Burkut, în perioada iulie 1940 – iunie 1941, din Regiunea Cernăuți s-au strămutat în România circa șapte mii de persoane [69]. În realitate, numărul refugiaților a fost mult mai mare, fiindcă numai în lunile iulie și august 1941 au revenit în nordul Bucovinei 6.827 persoane [69]. Evident, procesul a continuat și în toamna anului 1941, iar o parte dintre refugiați și repatriați [70] nu s-a mai întors în Bucovina, preferând să aștepte sfârșitul războiului în interiorul României.

Campania de depunere a cererilor de repatriere

        Între timp, în noul context marcat de diminuarea șocului suferit de societatea românească în vara anului 1940 și de stabilizarea situației politice interne, în condițiile unei apropieri tot mai strânse a Regatului României de Germania nazistă, partenerul Uniunii Sovietice în realizarea anexiunilor teritoriale în estul Europei, relațiile politico-economice dintre București și Moscova au cunoscut o relativă înviorare. La 26 februarie 1941, guvernele României și U.R.S.S. au încheiat Tratatul de comerț și navigație, precum și un Acord privind schimbul de mărfuri și plăți, acest moment influențând în mod pozitiv atitudinea bolșevicilor față de românii din nordul Bucovinei și Basarabia. La 28 februarie, Grigore Gafencu, ministrul român la Moscova, comunica la București că „guvernul sovietic dorește să rezolve în mod definitiv” chestiunea repatrierilor. În acest sens, autoritățile bolșevice au fost de acord să accepte repatrierea persoanelor care ar fi putut demonstra fosta lor calitate de funcționari sau militari ori pentru cazurile de reîntregire a familiilor [71].

        Din 15 februarie 1941, Comisia de repatriere din Cernăuți și-a reluat activitatea. Potrivit unui raport întocmit de Grigore Gafencu, în lunile martie–iunie 1941, oficial s-au repatriat, „aproape 1.000 de persoane”, mult sub numărul doritorilor [72]. Știrea cu privire la posibilitatea depunerii cererilor „în limba ucraineană sau rusă” [73] pentru repatriere s-a răspândit rapid în mediul rural. În satele românești din raioanele Herța, Storojineț și Hliboca circula zvonul potrivit căruia bolșevicii vor accepta strămutarea bucovinenilor la fel cum au permis repatrierea germanilor din Bucovina și Basarabia. Pentru a fi înscriși pe liste, locuitorii erau îndrumați să depună cererile la secțiile raionale ale N.K.V.D.-ului [74]. Petițiile erau redactate de secretari de primării, avocați, învățători sau elevi care stăpâneau ucraineana ori rusa, între cei nominalizați de săteni în cadrul anchetei efectuate de organele N.K.V.D.-ului numărându-se Sidor Kobelea, secretarul primăriei Pătrăuții de Jos, Gusta Greif, angajata aceleiași primării, Orest Dugan, cârnățar, dar și Gheorghe Druciuc, din Corcești [75] sau, conform propriei mărturii, Vasile Ilica (elev, în vârstă de 17 ani) din Broscăuții Noi [76].

        În primele săptămâni, organismele abilitate au acceptat înaintarea cererilor de repatriere, dar, constatând că fenomenul devine unul de masă, în rândul solicitanților numărându-se inclusiv etnici ucraineni, operațiunea a fost sistată sub pretextul că, inițial, cei care au primit actele nu au înțeles exact ce anume vor sătenii. Autoritățile sovietice au anunțat că nu se poate discuta despre emigrarea în România, în spatele campaniei respective aflându-se „spionii” și „provocatorii”[77]. Suspendarea procesului petiționar a provocat agitație în rândul locuitorilor, mulți considerând că au ratat șansa de a se repatria, spre deosebire de acei concetățeni mai norocoși care reușiseră să depună cereri. Drept urmare, în ziua de miercuri, 26 martie 1941, la ora 10 dimineața, în fața Consiliului raional Storojineț s-au adunat, cu cereri de repatriere, sute de săteni din localitățile Ciudei, Cupca, Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, Ropcea și Storojineț, cărora secția raională a N.K.V.D.-ului le refuzase primirea solicitărilor de strămutare. Secretarul Consiliului raional a transmis solicitanților că nu poate discuta cu ei, transmițându-le să aibă însă răbdare fiindcă este așteptat să ajungă la Storojineț un repre­zen­tant al Kievului. În scurt timp a sosit și delegatul de la centru, respectivul fiind Vasile Luca, unul dintre militanții Partidului Comunist Român, stabilit în toamna anului 1940 în U.R.S.S. și ales, în ianua­rie 1941, din partea regiunii Cernăuți, în Sovietul Suprem (Parlamentul) al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Încercând să convingă mulțimea că nici nu se poate vorbi despre repatriere, Vasile Luca a subliniat că bucovinenii trebuie să fie încântați de statutul de cetățeni ai U.R.S.S., iar strămutarea în România nu are rost fiindcă acest stat este pe cale de dispariție [78]. Vocile de blamare a discursului și huiduielile tot mai puternice l-au împiedicat să-și încheie cuvântarea, fiind nevoit să se refugieze în clădirea Consiliului Raional. Pentru a dispersa sătenii, un angajat a comunicat celor adunați că la Consiliul Raional nu mai pot fi depuse cereri, în schimb ele pot fi înaintate Consiliului Orășenesc Storojineț. Numai că, în apropierea Consiliului Orășenesc, aflat la circa 200 de metri, militarii sovietici au blocat înaintarea coloanei, interzicând apropierea de această instituție. Constatând că au fost înșelați, în urma unor discuții purtate la nivelul unor grupuri, s-a decis ca marți, 1 aprilie, toți cei care nu vor să mai rămână sub administrația sovietică, să se întâlnească în satul Suceveni și să pornească în mod organizat spre frontieră [79].

        În ziua de 28 martie, potrivit mărturiei lui Simion al lui Teodor Pojoga, din Pătrăuții de Sus, la sediul primăriei din Pătrăuții de Jos el a găsit în jur de 40–45 de persoane [80], cărora Sidor Kobelea, secretarul primăriei, le-a adus la cunoștință următoarele: „Astăzi, după amiază, prin telefon, s-a primit aprobarea ca persoanele de naționalitate română să poată depune cereri la secția raională N.K.V.D. Nu trebuie să vă fie frică”. Kobelea arăta și un ziar ucrainean în care, chipurile, se vorbea despre posibilitatea plecării libere a românilor. Simion Pojoga a răspândit, la rândul său, aceste informații, precizând că „secretarul primăriei a primit din satul Igești o copie ca model cum trebuie redactată cererea de plecare definitivă în România”[81].

        În ziua de duminică, 30 martie, în centrul satului Pătrăuții de Sus s-au adunat în jur de 400 de persoane, locuitori ai satelor Pătrăuții de Sus și Pătrăuții de Jos. Acest grup s-a deplasat la Hliboca, pentru a înainta cererile, dar instituțiile erau închise. La întoarcere, la marginea localității Hliboca, în cadrul unui miting improvizat, potrivit informațiilor comunicate anchetatorilor sovietici de Todor F. Klinger, Gheorghe Crăsneanu „a propus tuturor ca în ziua de 1 aprilie să meargă cu cererile, în mod organizat, în Hliboca”. El a adăugat că știe „un secret, dar îl va spune mai târziu”, în cazul în care autoritățile vor refuza să aprobe strămutarea [82]. Gheorghe Crăsneanu a îndemnat participanții să informeze cât mai multă lume cu privire la plecare, el obligându-se să convoace pentru ziua de marți locuitori din satele Prisăcăreni, Prosica, Carapciu și altele. Interesant este faptul că Gheorghe Crăsneanu a trecut sub tăcere toată implicarea sa în organizarea marșului din 1 aprilie, atât în timpul anchetei din aprilie–mai 1941 efectuate de către grănicerii români [83], cât și în interviul acordat în anul 1996 lui Vasile Ilica [84].

        În dimineața (ora 6.00) zilei de marți, 1 aprilie 1941, potrivit informațiilor furnizate ulterior de conducerea unității de grăniceri, un grup de circa 500 de români din Pătrăuții de Sus și Pătrăuții de Jos, cu „icoane, drapele albe, topoare, vergi de fier”, s-a îndreptat spre Hliboca, „lipind pe drum însemne fasciste, scandând diverse lozinci naționaliste” [85]. În schimb, mai târziu, niciunul dintre anchetați nu a confirmat faptul că vreun participant ar fi avut topor în drumul spre frontieră. Conform sursei citate, coloanei i s-au alăturat circa 1 500 de locuitori din Cupca și Corcești și încă aproape 100 de persoane din Suceveni. Printre cei care coordonau deplasarea, potrivit mărturiilor participanților de rând, s-au numărat Gheorghe Plămadă (din Pătrăuții de Jos), Gheorghe Zegrea (din Prisăcăreni), Gheorghe Crăsneanu (din Pătrăuții de Jos, originar din Bilca), Gheorghe Nistor* (din Pătrăuții de Jos, născut în Bilca). Ajungând în Hliboca, coloana – care, potrivit estimărilor martorilor, număra între 3 000 și 5 000 de persoane – a trecut pe lângă diverse instituții sovietice, inclusiv pe lângă Consiliul Raional, ajungând la Secția raională a NKVD-ului. Reprezentanții autorităților (președintele Consiliului Raional, comandantul unității de grăniceri, cel al NKVD-ului, alți șefi locali) au susținut că nu pot înregistra cererile atât timp cât nu au primit, în acest sens, dispoziții „de sus” [86].

        Constatând că nu pot obține permisiune din partea puterii, participanții s-au îndreptat spre Suceveni, unde un grup de militari sovietici a încercat să convingă mulțimea să se disperseze și să plece acasă, iar altul a încercat să demonteze podul peste râul Siret [87]. Totodată, preotul Simion Ivaniuc din Suceveni a fost forțat să-i determine pe oameni să nu plece spre graniță [88]. În timpul acestei adunări, Gheorghe Crăsneanu a făcut public ceea ce ținea „secret”: oamenii nu au de ce să se teamă fiindcă, potrivit legii, grănicerii nu au voie să tragă în mulțime. La rândul lui, Gheorghe Zegrea a declarat că, în cazurile în care frontiera este trecută de peste 50 de persoane, în oameni nu se va trage. Totodată, ei au încercat să convingă participanții că, în general, în perioada 1–10 aprilie, pentru români granița este deschisă [89].

Masacrul din poiana Varnița

        Unii dintre cei care s-au deplasat la Hliboca pentru a depune cererile de plecare în România, nefiind pregătiți pentru trecerea frontierei, s-au întors la casele lor, în timp ce o mare parte din participanții la marș, care veniseră cu întreaga familie și cu bagaje de mână, au pornit spre graniță [90]. În frunte cu un drapel tricolor (pentru a arăta că sunt români) și altul alb (pentru a semnala că au intenții pașnice), cu prapuri bisericești, o coloană de circa 2 500 – 3 500 de per­soa­ne a pornit prin pădurea dintre Suceveni și Fântâna Albă spre frontieră. Faptul că participanții nu erau înarmați o dovedesc rapoartele oficiale întocmite ulterior, din care rezultă că la locul tragediei au fost găsite o pușcă, 60 cartușe, o baionetă, patru tuburi de cartuș, două pistoale (din care unul defect) [91]. În poiana Varnița, la o distanță de circa trei kilometri de hotarul cu România, coloana a fost întâmpinată de grăniceri, care au tras focuri de avertisment, însă cei din spate au continuat deplasarea, împingându-i pe cei aflați în fruntea mulțimii. Militarii sovietici au deschis focul împotriva oamenilor nevinovați, ucigând sau rănind sute de tineri, bătrâni, femei și copii. Gheorghe Amariei și Gheorghe Ursache au descris finalul tragediei: „Cei care au reușit să scape de rafalele mitralierelor, refugiindu-se în pădurea din apropiere, au fost ajunși din urmă de cavaleria sovietică și măcelăriți cu sabia, sau în cel mai fericit caz luați prizonieri; o mică parte numai a putut să scape și să se întoarcă la casele lor” [92]. Potrivit mărturiei lui Florea M. Panțîr, din satul Petriceni (fostul raion Hliboca), unul dintre supraviețuitorii masacrului (rănit grav în piept), militarii sovietici au adus circa zece persoane (lipoveni, conform mărturiilor altor supraviețuitori) din Fântâna Albă, care au săpat o groapă mare în care au fost aruncate cadavrele. Au fost convocați toți primarii din zonă care urmau să recunoască locuitorii din satele pe care le conduceau. Cei răniți, între care se afla și Florea Panțîr, au fost încărcați în căruțe, „precum lemnele”, și transportați la Hliboca, de unde au fost încărcați în camioane, transferați în spitalul din Cernăuți și puși sub pază militară. După vindecare, au fost trimiși în penitenciarul din Cernăuți și au fost supuși unor interogatorii intense [93].

        Un alt grup, alcătuit din peste 100 de români din satele Carapciu, Iordănești și Prisăcăreni, ajuns în Suceveni în jurul orei 19.00, la câteva ceasuri după plecarea coloanei, a nimerit sub focul și săbiile militarilor sovietici chiar pe teritoriul satului. Potrivit datelor oficiale, în masacrul din Suceveni 24 persoane au fost ucise și 43 rănite [94].

    Numărul bucovinenilor căzuți la Fântâna Albă nu este cunoscut nici astăzi. Conform tabelelor întocmite după 1990, în pădurea Varniței și-au găsit sfârșitul zilelor 54 de persoane (Carapciu – 8, Cupca – 5, Hliboca – 2, Iordănești – 9, Oprișeni – 2, Pătrăuții de Jos – 17, Pătrăuții de Sus – 3, Suceveni – 5, Trestiana – 3) [95]. Martorii măcelului vorbesc despre un număr de minimum 200 de morți [96]. Totuși, nu putem exclude ca numărul victimelor masacrului din ziua de 1 aprilie să fi fost și mai mare.

        Astfel, dacă din punctul de vedere al numărului celor uciși într-un singur loc, tragedia de la Lunca reprezintă cel mai mare masacru comis de bolșevici în nordul Bucovinei și Basarabia, din perspectiva caracterului de masă al unei acțiuni, cu siguranță evenimentele din 1 aprilie 1941, de la Hliboca și Fântâna Albă, constituie cel mai de amploare protest al locuitorilor din teritoriile ocupate de sovietici, opoziția față de comunism exprimând-o deschis nu mai puțin de 3 000 de oameni.

        În urma anchetei efectuate de N.K.V.D., 22 de persoane (între care nu se aflau chiar organizatorii menționați de numeroși săteni: Sidor Kobelea, Gheorghe Crăsneanu/Gheorghe Nistor, Gheorghe Zegrea, Gheorghe Plămadă) au ajuns în fața instanței. Interesant este faptul că, deși Sidor Kobelea și Gheorghe Zegrea au fost reținuți, eliberarea lor a venit la scurt timp, în ciuda faptului că mulți dintre cei anchetați au relatat despre deplina lor implicare în demararea și desfășurarea campaniei de depunere a cererilor de repatriere. În conformitate cu concluziile dosarului penal nr. 12969*/1941, în iunie 1941, 16 participanți au fost pedepsiți cu câte zece ani de muncă silnică, confiscarea averii și deportare. Cât privește soarta celorlalte șase persoane inculpate în dosarul nr. 12976/1941, una a fost condamnată la trei ani de muncă silnică, alta la zece ani, iar celelalte la câte opt ani de lagăr [97]. Potrivit prevederilor legislației sovietice, membrii familiilor acestora, împreun ă cu cei identificați de sovietici ca fiind participanți la marșul de la Fântâna Albă, urmau a fi deportați [98]. Potrivit istoricului Mykola Rubanets, tentativele de trecere frauduloasă a frontierei sovieto-române în perioada ianuarie–aprilie 1941 au condus la condamnarea a 1 603 persoane, membrii familiilor acestora (3 015 persoane) fiind, la rândul lor, deportați [99].

Concluzii

        Revenind la ideile vehiculate în recentele publicații din Cernăuți privind implicarea serviciilor speciale române în organizarea marșului de la Fântâna Albă, constatăm că nu a fost descoperit vreun document care să demonstreze această ipoteză, iar trimiterile la pretinsa existență a unor informații de acest gen în arhive nu se confirmă. Pe parcursul anchetelor efectuate, niciunul dintre participanți nu a făcut măcar o aluzie la vreo acțiune sau propagandă inspirată din România anului 1941 sau la prezența unor suspecți în localitățile din raioanele Storojineț și Hliboca. Dimpotrivă, așa cum aveau să constate autoritățile române în perioada imediat următoare acelor evenimente, tragedia s-a produs tocmai din cauza neimplicării în campania de rezistență antisovietică a unor persoane cu experiență. Potrivit raportului adresat de prim-pretorul Plășii Storojineț generalului Corneliu Calotescu, guvernatorul Bucovinei, la 21 ianuarie 1943, acțiunea din 1 aprilie 1941 a eșuat „din lipsă de prevedere și din lipsa unui conducător responsabil” [100]. Mai mult, toate datele indică indubitabil că responsabilitatea pentru masacrul de la Fântâna Albă aparține N.K.V.D.-ului și Partidului Comunist (bolșevic) din U.R.S.S. În opinia lui Gheorghe al lui Ion Amariei și Gheorghe al lui Ion Ursache, participanți la tentativa de trecere a frontierei, zvonul cu privire la campania de primire a cererilor de repatriere, „după cum s-a putut constata ulterior, a fost lansat de către N.K.V.D.-ul rus, pentru ca acesta să vadă care sunt sentimentele românilor după aproape un an de «fericire» comunistă revărsată asupra acestui colț al Bucovinei”[101].             Având în vedere faptul că întreaga campanie de întocmire a cererilor de repatriere a fost inițiată de localnici, că organizatorii clar indicați în cadrul a numeroaselor depoziții ale celor anchetați nici nu au căzut sub gloanțele grănicerilor, nici nu au fost anchetați și condamnați, considerăm că ipoteza privitoare la aplicarea unui plan al NKVD-ului de a identifica persoanele neloiale regimului prin intermediul campaniei de depunere a cererilor de repatriere are toate șansele să fie confirmată. Dragoș Opaiț, din Carapciu, participant la marșul din 1 aprilie, care reușise să evite arestarea, fiind ridicat cu întreaga familie, la 13 iunie 1941, și deportat în Siberia, se întreba: „Dar poate marșul meu spre graniță a fost doar pretextul pentru deportare?”[102] Și autorul ucrainean Petro Kyrstiuk își pune aceeași întrebare: „De ce nu au fost căutați și prinși agitatorii și provocatorii? Evident, operațiunea «marșul» a fost elaborată undeva mai sus. Și obiectivele acesteia erau să provoace conflict, pentru a avea apoi motiv pentru deportarea bucovinenilor în Siberia și stepele Kazahstanului” [103]. În urma studierii dosarului anchetei și a adunării unui număr consistent de mărturii ale participanților la marșul spre graniță, Petro Kyrstiuk ajunge o concluzie fermă: „A fost o provocare temeinic pregătită din timp. Astfel, după evenimentele de la 1 aprilie, N.K.V.D.-ul avea motive solide pentru deportarea în Siberia și Kazahstan a mii de bucovineni, acuzați de trădarea Patriei” [104]. 

        O mărturie în acest sens aparține lui Ilie Cuciureanu, din Pătrăuții de Sus, păstrată în dosarul 12969/1941, care a afirmat că în ziua de 31 martie consăteanul său, Simion Lișman, i-a comunicat că a depus în ziua de 30 martie în Hliboca cererea de repatriere. Dar acolo i s-a spus că deocamdată nu se aprobă, fiindcă este nevoie de mai multe cereri [105]. Mai mult, în toată perioada sovietică masacrul de lângă Fântâna Albă a fost subiect tabu, orice referire la acele evenimente putând provoca mari neplăceri persoanei respective, „fiindcă K.G.B.-ul nu doarme” [106], iar „probabil, pentru a șterge definitiv amintirea acestui eveniment, la 1 aprilie 1962 poiana a fost împădurită” [107]. Totuși, așa cum arată documentele și mărturiile contemporanilor, bolșevicii nu s-au așteptat ca mii și chiar zeci de mii de români să nu accepte puterea sovietică, fapt ce a creat confuzie la nivelul organelor N.K.V.D.-ului și de partid. Eforturile disperate de a stopa afluxul solicitanților de strămutare și, apoi, tentativele de a dispersa mulțimea care se îndrepta spre graniță dovedesc foarte clar că N.K.V.D.-ul și bolșevicii au devenit incapabili să controleze situația pe care au generat-o. În același timp, șefii locali în niciun caz nu puteau permite ca un număr de circa 3 000 – 5 000 de români, dar și zeci de ucraineni să părăsească, într-o singură zi, U.R.S.S.-ul în favoarea României, prin forțarea frontierei. 

        În ochii Kievului și Moscovei acest fapt ar fi demonstrat incapacitatea trimișilor lor de a organiza procesul de comunizare și de convingere a locuitorilor în ceea ce privește „superioritatea” sistemului sovietic. Drept urmare, au dispus ca, până în momentul în care coloana se va apropia de graniță, înspre frontieră să fie deplasate trupe suplimentare care să fie pregătite să oprească marșul bucovinenilor. Astfel, într-un regim totalitar, o operațiune de demascare a „dușmanilor poporului” s-a transformat într-un adevărat masacru, cu sute de morți și răniți și cu mii de persoane deportate. Iar românii, într-adevăr, sunt „vinovați”: sunt vinovați de faptul că nu au acceptat comunismul, sunt vinovați că nu au agreat politica sovietelor în domeniul economic, politic și religios, sunt vinovați fiindcă au dorit să fie liberi.

Bibliografia

* Traducere: Ștefan Purici.

1.Zaruchnyky [Ostatecii], Hlybotska raionna rada. Ofitsiinyi sait, http://gl-rayrada.gov.ua/index.php/24-zaruchniki.

* Мykola Rubanets (născut în anul 1970) este originar din satul Mykhailivka, raionul Hliboca – Mihuceni, județul Storojineț; colonel în rezervă; consilier în Consiliul local Hliboca (2016–2020); șef al Serviciului informațional-analitic în cadrul Direcției Teritoriale a Serviciului de protecție judiciară în Regiunea Cernăuți (2018–2020); director general interimar al Arhivelor Statului din Regiunea Cernăuți (din ianuarie 2021); președinte al Organizației regionale Cernăuți a Uniunii ofițerilor din Ucraina.

2. Mykola Rubanets, „Zaruchnyky: perekhid cherez kordon initsiyuvala rumuns’ka rozvidka (do 80-richchya rozstrilu lyudey 1 kvitnya 1941 roku v urochyshchi «Varnytsya» bilya sela Bila Krynytsya)” [Ostatecii: trecerea frontierei a fost inițiată de spionajul românesc (la împlinirea a 80 de ani de la execuția, la 1 aprilie 1941, a oamenilor în poiana „Varnița” de lângă satul Fântâna Albă)], BukNews. https://cutt.ly/9DFJMZn  (5 martie 2021).

3. R. Conquest, The Soviet Deportation of Nationalities, London, Macmillan, 1960, 203 p.; Robert Conquest, The Great Terror. Stalin’s Purge of the Thirties, New York, Macmillan, 1968, 633 p. (50 de ediții până în 2018); Robert Conquest, The Nation Killers. Soviet Deportation of Nationalities, London, Macmillan, 1970, 222 p.

4. Aleksandr M. Nekrich, The Punished Peoples. The Deportation and Fate of Soviet Minorities at The End of The Second World War, Translated from Russian by George Saunders, New York, W.W. Norton & Company 1978, 261 p.

5.Robert Conquest, Reflections on a Ravaged Century, New York – London, W.W. Norton & Company, 1999, 336 p.; Robert Conquest, The Harvest of Sorrow: Soviet Collectivisation and the Terror-Famine, New York, Oxford University Press, 1986, 422 p.

6.Robert Conquest (ed.), The Last Empire. Nationality and the Soviet Future, Stanford, Hoover Institution Press, 2017, 423 p.

7.Richard Pipes, Communism. A History, New York, Modern Library, 2001, 178 p.

8.Sheila Fitzpatrick, The Russian Revolution, Fourth Edition, Oxford, Oxford University Press, 2017, 226 p. (ediția a doua a apărut în anul 1994; ediția a treia în 2008).

9. Anne Applebaum, Gulag: A History of the Soviet Camps, London, Penguin books, 2012, 624 p.

10. Robert Service, Comrades. Communism: A World History, Harvard University Press, 2007, 592 p.

11.Nu ne referim în acest studiu asupra fenomenului deportărilor de-a lungul istoriei. Primele cazuri de deportări în masă datează de trei milenii: Bustenay Oded, Mass Deportation and Deportees in the Neo-Assyrian Empire, Wiesbaden, Dr. Ludwig Reichert Verlag, 1979, 164 p.; Brad E. Kelle, Frank Ritchel Ames, Jacob L. Wright (eds.), Interpreting Exile. Displacement and Deportation in Biblical and Modern Contexts, Atlanta, Society of Biblical Literature, 2011, 464 p.

12.Andrews A. Gentes, The Mass Deportation of Poles to Siberia, 1863–1880, Cham, Palgrave Macmillan, 2017, 268 p.

13.Keith Sword, Deportation and Exile. Poles in the Soviet Union, 1939-48, Basingstoke – New York, Palgrave Macmillan, 1994, 269 p.; Greta Lynn Uehling, Beyond Memory. The Crimean Tatars’ Deportation and Return, New York – Basingstoke, Palgrave Macmillan, 2004, 294 p.; Brian Glyn Williams, The Crimean Tatars. From Soviet Genocide to Putin’s Conquest, New York, Oxford University Press, 2016, 320 p.; Violeta Davoliūtė, Tomas Balkelis, Narratives of Exile and Identity. Soviet Deportation Memoirs from the Baltic States, Budapest – New York, Central European University Press, 2018, 235 p.; Allen J. Frank, Gulag Miracles. Sufis and Stalinist Repression in Kazakhistan, Vienna, Austrian Academy of Sciences Press, 2019, 153 p.

14.Jeronim Perović, From Conquest to Deportation. The North Caucasus under Russian Rule, Oxford, Oxford University Press, 2018, 492 p.

15.V. P. Șornicov, „Massovye peremeshchenia naselenia Bessarabii v nachale Vtoroi mirovoy voiny” [Strămutări în masă ale populației Basarabiei la începutul celui de-al Doilea Război Mondial], în „Problemy natsionalnoy strateghii”, nr. 1, 2012, p. 171.

16.J.Otto Pohl, „Stalin’s genocide against the «Repressed Peoples»”, în „Journal of Genocide Research”, No. 2, 2000, p. 268.

17.Auvo Kostianen, „Genocide in Soviet Karelia: Stalin’s terror and the Finns of Soviet Karelia”, în „Scandinavian Journal of History”, XXI, 1996, nr. 4, pp. 331–342; Barry McLoughlin; Kevin McDermott (eds.), Stalin’s Terror. High Politics and Mass Repression in the Soviet Union, Basingstoke – New York, Palgrave Macmillan, 2003, 273 p.; James R. Harris, The Great Fear. Stalin’s Terror of the 1930 s, Oxford, Oxford University Press, 2016, 205 p.

18.Wendy Z. Goldman, Terror and Democracy in the Age of Stalin. The Social Dynamics of Repression, New York, Cambridge University Press, 2007, 274 p.; Mark Edele, Stalinist Society, 1928–1953, Oxford, Oxford University Press, 2011, 367 p.; James Harris (ed.), The Anatomy of Terror: Political Violence under Stalin, Oxford, Oxford University Press, 2013, 333 p.

19. Jeremy Smith, Red Nations. The Nationalities Experience in and after the USSR, New York, Cambridge University Press, 2013, 392 p.

20. Maryan Lopata, Andrey Mastyka, Marius Tarita, The Deportations from the Neighbouring Chernivcy Region (Ukraine) in 1944–1953 and from the Bricheny, Oknitsa and Edinets Regions (Moldova) in 1945–1951, Chișinău, 2013, 176 p. Versiunea în limba română este mai scurtă: Marian Lopata, Andrei Mastîca, Marius Tărîță, Deportările din regiunea Cernăuți (Ucraina) în anii 1944–1953 și din raioanele Briceni, Ocnița și Edineț (Moldova) în anii 1949–1951, Chișinău, 2013, 114 p.

21. Ion Dominte, „Un an de la măcelurile bolșevice din Suceveni”, în „Bucovina”, nr. 258, 21 mai 1942, p. 5; Idem, „Anchete și percheziții bolșevice la Suceveni”, în „Bucovina”, nr. 259, 22 mai 1942, p. 5.

* Originar din satul Petriceanca, raionul Storojineț. Născut în anul 1951. Corespondent special al ziarului Pravda Ukrainy; redactor șef al revistei Liudyna i svit; în anii 1995–1999 secretar științific al Institutului Național de Cercetări Strategice pe lângă Președintele Ucrainei; redactor șef al revistei Ukraina i svit siohodni.

22. Мykola Rubanets, „Bilokrynytska golgofa”, în „Liudyna і svit”, nr. 10, 1991, pp. 4–13.

23.Vasile Ilica, Fântâna Albă – o mărturie de sânge. Istorie, amintiri, mărturii, Oradea, Editura Imprimeriei de Vest, 1999, 320 p.; Idem, Martiri și mărturii din Nordul Bucovinei (Fântâna Albă – Suceveni – Lunca – Crasna – Ijești...), Oradea, Editura Imprimeria de Vest Oradea, 2003, 478 p.; Idem, Momente din istoria zbuciumată a Bucovinei – episodul Nordul Bucovinei, zonă de ocupație a URSS (1940–1991), Oradea, Editura Imprimeria de Vest Oradea, 2011, 239 p.

24. „Monitorul Oficial”, nr. 329, 12 mai 2011.

25.Mihai-Aurelian Căruntu, Bucovina în al Doilea Război Mondial, Iași, Editura Junimea, 2004, p. 269.

26.Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele lui pentru Basarabia. Culegere de documente, selecție de Ion Șișcanu și Vitale Văratec, prefață de Valeriu Matei, Chișinău, Editura Universitas, 1991, pp. 6–7.

27.Postanova byuro Chernivetsʹkoho obkomu KP(b)U „Pro fakty emihratsiynoho nastroyu rumunsʹkoho naselennya v deyakykh selakh prykordonnykh rayoniv”, vid 18 lystopada 1940 roku [Rezoluția Biroului Comitetului Regional Cernăuți al PC(b)U „Cu privire la starea de spirit emigraționistă a populației românești în unele sate din raioanele de frontieră”, din 18 noiembrie 1940], în Derzhavnyy arkhiv Chernivets’koyi oblasti (în continuare se va cita: DAChO) [Arhivele Statului din Regiunea Cernăuți], Fond 1, op. 1, d. 3, f. 1. https://cutt.ly/fDDmccT (1 aprilie 2021).

28.Dokladnaya zapiska tov. Khrushchevu N. S., Kiev, TsK KP(b)U [Raport informativ tovarășului N. S. Hrușciov, Kiev, CC PC(b)U], în DAChO, Fond P-1, inv. 1, d. 22, f. 2. https://cutt.ly/eDDmWaY (1 aprilie 2021).

* Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne – Ministerul Afacerilor Interne (care încorpora însă și Serviciul Securității Statului). 

29. Ibidem, f. 1. https://cutt.ly/8DDmUJt (1 aprilie 2021).

30. Thomas Lane, Victims of Stalin and Hitler: the exodus of Poles and Balts to Britain, Basingstoke, Hampshire – New York, Palgrave Macmillan, 2004, p. 82: membri ai partidelor politice, foști ofițeri de armată, polițiști, ofițeri de închisoare, emigranți politici, oameni care mențineau contacte personale și corespondență cu cetățeni din străinătate, preoți și pastori, foști nobili, negustori și bancheri și chiar colecționari de timbre și esperantiști.

31.Nicolas Werth, Un stat împotriva poporului său. Violențe, represiuni, teroare în Uniunea Sovietică, în Stéphane Courtois, Nicolas Weth, Jean Luois Panné ș. a., Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, București, Humanitas, 1998, p. 201.

32.Ivan Fostii, „Tragedia poporului”, în „Zorile Bucovinei”, 12 august, 1995, p. 2.

33.Dopovidna zapyska sekretaryu Chernivets’koho obkomu KP(b)U tov. Hrushets’komu [Notă de raport către secretarul comitetului regional Cernăuți al PC(b)U tov. Hrushetsky], în DAChO, Fond P-1, inv. 1, d. 72, f. 12. https://cutt.ly/VDDmGgJ (1 aprilie 2021).

34.Dokladnaya zapiska tov. Khrushchevu N. S., Kiev, TsK KP(b)U [Raport informativ tovarășului N. S. Hrușciov, Kiev, CC PC(b)U], în DAChO, Fond P-1, inv. 1, d. 22, f. 3. https://cutt.ly/ODDmXvF (1 aprilie 2021).

35.V. F. Kholodnyts’kyy, Z istoriyi pereselen’i deportatsiy naselennya Pivnichnoyi Bukovyny ta Bessarabiyi v 40-kh rokakh XX st. [Din istoria strămutărilor și deportărilor populației Bucovinei de Nord și Basarabiei în anii 40 ai secolului XX], în Istoryko-politychni problemy suchasnoho svitu. Zbirnyk naukovykh statey [Probleme istorice și politice ale lumii contemporane. Culegere de articole științifice], Tom 8, Chernivtsi, „Ruta”, 2001, с. 52.

* În categoria „alb-gardiștilor” erau incluse persoanele care au luptat împotriva bolșevicilor în perioada războiului civil din Rusia (1917–1922). Mulți dintre luptătorii anticomuniști, atât democrați cât și monarhiști, s-au refugiat în diverse țări ale lumii, inclusiv în România.

36. V. F. Kholodnyts’kyy, M. V. Zahaynyy, B. F. Bilets’kyy, Represyvni aktsiyi Radyans’koyi vlady na terytoriyi Chernivets’koyi oblasti v 1940–1941 rokakh [Acțiuni represive ale Puterii Sovietice pe teritoriul Regiunii Cernăuți în anii 1940–1941], în Pytannya istoriyi Ukrayiny. Zbirnyk naukovykh statey. Vypusk I [Aspecte ale istoriei Ucrainei. Culegere de articole științifice, volumul I], Chernivtsi, 1997, p. 218.

37. V. F. Kholodnyts’kyy, op. cit., p. 57.

38. „Ukaz Prezidiuma Verkhovnogo Soveta SSSR o razdelenii Narodnogo komissariata vnutrennikh del SSSR, 3 fevralya 1941 g.” [Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS privind divizarea Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, 3 februarie 1941], în „Organy gosudarstvennoy bezopasnosti SSSR v Velikoy Otechestvennoy voyne”, Tom I, „Nakanune”. Kniga vtoraya (1 yanvarya – 21 iyunya 1941 g.) [Organele securității de stat ale URSS în Marele Război pentru apărarea Patriei, Tom I, În ajun. Cartea a doua (1 ianuarie – 21 iunie 1941)], Moskva, Kniga i biznes, 1995, p. 25.

39. Spre deosebire de Decretul extrem de sec în informații, Hotărârea Partidului Comunist cuprinde motivele, responsabilitățile și termenul reorganizării. Pentru detalii, vezi: „Postanovleniye Politbyuro TSK VKP (b) o razdelenii Narkomata Vnutrennikh del SSSR na dva narkomata, 3 fevralya 1941 g.” [Hotărârea Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolșevic) Unional cu privire la împărțirea Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al URSS în două Comisariate ale Poporului, 3 februarie 1941], în ibidem, pp. 24–25.

40.T. A. Pokivaylova, Natsional’nyye men’shinstva v Rumynii: problemy deportatsiy i pereseleniya v 1940-kh – nachale 1950-kh gg. [Minoritățile naționale din România: problemele deportărilor și relocărilor în anii 1940 – începutul anilor 1950], in N. N.  Ablazhey, A.  Blyum (red.), Migratsionnyye posledstviya Vtoroy mirovoy voyny: deportatsii v SSSR i stranakh Vostochnoy Yevropy. Sbornik nauchnykh statey, Vypusk 2, Novosibirsk, Nauka, 2013, p. 41.

41.V. F. Kholodnyts’kyy, M. V. Zahaynyy, B. F. Bilets’kyy, op. cit., p. 218.

42.„Resheniye voprosa o Bessarabii i Severnoy Bukovine” [Soluționarea problemei Basarabiei și Bucovinei de Nord], în Velikaya Otechestvennaya voyna 1941-1945 godov. V 12 t. [Marele Război pentru Apărarea Patriei din 1941–1945. În 12 vol.], T. 2, „Proiskhozhdeniye i nachalo voyny” [Originile și începutul războiului], Moskva, Kuchkovo pole, 2012, p. 369.

43. V. S. Makarchuk, „Obmin naselennyam pry vrehulyuvanni pislyavoyennykh kordoniv Ukrayins’koyi RSR (za pidsumkamy Druhoyi svitovoyi viyny 1939–1945 rr.)” [Schimbul de populație în cazul reglementării frontierelor postbelice ale RSS Ucrainene (în urma rezultatelor celui de-al Doilea Război Mondial din anii 1939–1945)], în „Visnyk Natsional’noho universytetu «L’vivs’ka politekhnika»”, Seriya „Yurydychni nauky”, nr. 850, 2016, p. 454.

44.Mihai-Aurelian Căruntu, Calvarul repatrierilor din nordul Bucovinei (iulie 1940 – iunie 1941), în „Glasul Bucovinei”. Revistă trimestrială de istorie și cultură, Cernăuți–București, anul VI, 1999, nr. 4, p. 56. În același timp, în lunile iulie–octombrie 1940, din România trunchiată în teritoriul sovietic au trecut 165 089 de persoane. Cf.Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut și Nistru, București, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1992, p. 90

.

45.S. V. Kretinin, „Pereseleniye etnicheskikh nemtsev iz Bessarabii i Severnoy Bukoviny v Germaniyu v 1940–1941 godakh. Po materialam rossiyskikh arkhivov” [Strămutarea etnicilor germani din Basarabia și Bucovina de Nord în Germania în anii 1940–1941. Pe baza materialelor din arhivele rusești], în „Novaya i noveyshaya istoriya”, nr. 1, 2017, p. 74.

46.Ibidem, pp. 76–77.

47.Mihai-Aurelian Căruntu, op. cit., p. 58.

48.Ibidem.

49.Petru Grior, „Cartea durerii”, în Alexandrina Cernov, Fântâna Albă. Golgota neamului, texte de Ion Dominte, Vasile Ilica, Nicolae Șapcă, Maria Toacă-Andrieș, Felicia Nichita-Toma, Petru Grior, Mănăstirea Putna, Editura „Nicodim Caligraful”, 2018, p. 174.

50. Dokladnaya zapiska tov. Khrushchevu N. S., Kiev, TsK KP(b)U [Raport informativ tovarășului N. S. Hrușciov, Kiev, CC PC(b)U], în DAChO, Fond P-1, inv. 1, d. 22, f. 1. 

51. Sekretaryu obkoma KP(b)U tov. Grushetskomu [Secretarului comitetului regional al PC(b)U tov. Grushetsky], DAChO, Fond P-1, inv. 1, d. 22, f. 5. https://cutt.ly/2DDm74e  (1 aprilie 2021).

52. Petru Grior, op. cit., p. 174.

53.Vasile Ilica, Fântâna Albă – o mărturie de sânge. Istorie, amintiri, mărturii, Oradea, Editura Imprimeriei de Vest, 1999, pp. 165–166.

54. Dopovidna zapyska sekretaryu Chernivets’koho obkomu KP(b)U tov. Hrushets’komu [Notă de raport către secretarul comitetului regional Cernăuți al PC(b)U tov. Hrushetsky], în DAChO, Fond P-1, inv. 1, d. 72, f. 21. https://cutt.ly/FDDQr3u (1 aprilie 2021).

55.Gheorghe Frunză, „Vino încoace, frate!”, în „«Țara Fagilor». Almanh cultural-literar al românilor nord bucovineni”, Cernăuți – Târgu Mureș, anul IX, 2000, p. 137; Anița Cudla-Nandriș, 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean, București, Editura Humanitas, 1991, p. 51.

56. Petru Grior, op. cit., pp. 181–183.

57.Grigore Voronca, „Necicatrizate răni sufletești”, în „«Țara Fagilor». Almanh cultural-literar al românilor nord bucovineni”, anul VI, 1997, p. 130; Ion Mihaesi, „Răzbunare”, în „«Țara Fagilor». Almanh cultural-literar al românilor nord bucovineni”, anul IX, 2000, p. 165.

58. Mihai Crăiuț, „Supraviețuitor al masacrului de la Lunca”, în „«Țara Fagilor». Almanh cultural-literar al românilor nord bucovineni”, anul X, 2001, p. 13.

59. Ionică Nandriș, „Satul nostru Mahala din Bucovina. Însemnări pentru mai târziu”, în „«Glasul Bucovinei». Revistă trimestrială de istorie și cultură”, anul III, 1996, nr. 1, p. 96.

60. Mărturia lui Ilie Horoșinschi, unul dintre supraviețuitorii evenimentelor respective, publicată pentru prima dată de Gheorghe Frunză, „Vino încoace, frate!”, în „«Țara Fagilor». Almanh cultural-literar al românilor nord bucovineni”, anul IX, 2000, pp. 137–138.

61.Număr indicat de Mihai Crăiuț, din Ostrița – Mahala, supraviețuitor al masacrului. Cf. Mihai Crăiuț, op. cit., p. 13.

62.V. F. Kholodnyts’kyy, M. V. Zahaynyy, B. F. Bilets’kyy, op. cit., pp. 220–221.

63.V. F. Kholodnyts’kyy, op. cit., p. 52.

64.Viorel Ghiba, „Deportații din Ostrița”, în „Zorile Bucovinei”, 15 noiembrie 1991, p. 2.

65. „Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS cu privire la restabilirea cetățeniei Basarabiei și obținerii cetățeniei sovietice de către cetățenii Bucovinei de Nord, 8 martie 1941”, apud: Mariana Țăranu, „Impunerea legislației sovietice pe teritoriile românești de la est de Prut în timpul primei ocupații sovietice”, în „Tyragetia. Istorie. Muzeologie”, vol. VI [XXI], 2012, nr. 2, Anexa 5, p. 302.

66.V. F. Kholodnyts’kyy, M. V. Zahaynyy, B. F. Bilets’kyy, op. cit., p. 220.

67. De pildă, din 61 de repatriați din raionul Putila, practic toți erau etnici ucraineni.

68. Între cei care părăseau ilegal U.R.S.S. se numărau intelectuali, țărani simpli, țărani mijlocași, meseriași ș. a.

69.Ihor Burkut, „Ukrayinsʹki istoryky pro podiyi 1940-1941 rr. v nashomu krayi” [Istoricii ucraineni despre evenimentele din 1940–1941 în regiunea noastră], în 28 chervnya 1940 roku: pohlyad cherez 60 rokiv (Materialy naukovo-praktychnoyi konferentsiyi, m. Chernivtsi, 28 chervnya 2000 roku) [28 iunie 1940: o privire după 60 de ani (Lucrările conferinței științifico-practice, Cernăuți, 28 iunie 2000)], Chernivtsi, Vydavnytstvo „Prut”, 2000, p. 42.

70. Constantin Ungureanu, „Români din fostul județ Storojineț deportați sau dispăruți în perioada 1940–1941”, în „«Țara Fagilor». Almanh cultural-literar al românilor nord bucovineni”, anul IX, 2000, p. 190.

71. Nu există date exacte privitoare la bucovinenii repatriați pe cale legală, însă informațiile parțiale indică un număr de circa 3 000 – 3 500 de persoane care, în perioada iulie 1940 – iunie 1941, s-ar fi strămutat în România.

72.Mihai-Aurelian Căruntu, op. cit., pp. 59–60.

73.Ibidem, p. 60.

74.R. P., „O tristă comemorare. Aniversarea revoluției naționale din 1 Aprilie 1941 a românilor din Storojineț”, în „Bucovina”, nr. 542, 2 aprilie 1943, p. 5; „Răzvrătirea românilor din ținutul Sucevenilor contra stăpânirii rusești din primăvara anului 1941”, în DAChO, Fond P-662, inv. 1, d.396, f.112. https://cutt.ly/VDDQgit (1 aprilie 2021).

75. Vasile Ilica, op. cit., pp. 114, 119; Ilie Popescu, Ion Cozmei, Drumul spre Golgota, Iași, Editura Moldova, 1994, p. 13.

76.Мykola Rubanets, op. cit., p. 6.

77.Vasile Ilica, op. cit., p. 116.

78.Ibidem, pp. 116, 120.

79.Ibidem, pp. 120–121.

80.Ibidem, p. 122.

81.Petro Kyrstiuk, „Shumliat’ smereky nad khrestamy… Dokumental’nyi narys” [Foșnesc molizii peste cruci...Schiță documentară], în D. T. Pantsyr (ed.), Bilokrynyts’ka Golgofa. Publitsystychno-dokumentalni narysy [Golgota de la Fântâna Albă. Schițe publicistico-documentare], Kharkiv, Fedorko, 2011, p. 63.

82.Мykola Rubanets, op. cit., p. 6.

83Ibidem, p. 7.

84.Supraviețuitorul Gheorghe Crăsneanu respinge ideea de a se fi numărat printre organizatorii trecerii de frontieră, menționând că el, personal, fiind agitat de „Ilie al lui Sandu Procopie din Pătrăuții de Jos”, a fost un participant de rând la evenimentele respective. Cf. Ilie Popescu, Participant la marșul românilor de pe valea Siretului spre România, în „«Țara Fagilor». Almanh cultural-literar al românilor nord bucovineni”, anul X, 2001, pp. 15–22.

85.Vasile Ilica, op. cit., pp. 169–180.

86.Мykola Rubanets, op. cit., p. 7.

* De fapt, potrivit mărturiei lui Ion al lui Vasile Popescu, din Pătrăuții de Jos, dată în fața anchetatorilor N.K.V.D., Gheorghe Nistor este numele sub care Gheorghe Crăsneanu se deplasa în localitățile vecine și îndemna cetățenii să depună cereri de repatriere (vezi Petro Kyrstiuk, op. cit., p. 63).

87.Мykola Rubanets, op. cit., p. 7.

88.I. Dominte, „Un an de la măcelurile bolșevice din Suceveni”, în „Bucovina”, nr. 258, 21 mai 1942, p. 5.

89.Vasile Ilica, op. cit., p. 196.

90.Мykola Rubanets, op. cit., p. 8.

91.Mărturia lui Lazăr Alerguș, din Cupca, publicată în anul 1991 și reprodusă în cartea lui Vasile Ilica. Cf. Vasile Ilica, op. cit., p. 228.

92.Мykola Rubanets, op. cit., p. 13.

93.Răzvrătirea românilor din ținutul Sucevenilor contra stăpânirii rusești din primăvara anului 1941, în DAChO, Fond P-662, inv. 1, d. 396, f. 113. https://cutt.ly/oDDQTxw (1 aprilie 2021).

94.Petro Kyrstiuk, op. cit., pp. 48–49.

95.Мykola Rubanets, op. cit., p. 9.

96.Vezi „«Țara Fagilor». Almanah cultural-literar al românilor nord bucovineni”, 1993, pp. 66–67; 1995, p. 141; 1996, p. 142; 1997, p. 155; 1998, p. 102; 2000, p. 219; Vasile Ilica, op. cit., pp. 262, 284, 304–307, 309–310.

97.Мykola Rubanets, op. cit., p. 4.

* Numărul inițial al acestui dosar penal a fost 00117 (doi de zero semnificând „strict secret”), dar în anul 1962 dosarului i s-a atribuit numărul de inventar 12969.

98.Мykola Rubanets, op. cit., pp. 11–12; Vasile Ilica, op. cit., pp. 145–147.

99.V. F. Kholodnyts’kyy, M. V. Zahaynyy, B. F. Bilets’kyy, op. cit., p. 222.

100. Mykola Rubanets, „Zaruchnyky: perekhid cherez kordon initsiyuvala rumunsʹka rozvidka...”, BukNews, 5 martie 2021. https://cutt.ly/bDDQSbX (11 aprilie 2021).

101. Răzvrătirea românilor din ținutul Sucevenilor contra stăpânirii rusești din primăvara anului 1941, în DAChO, Fond P-662, inv. 1, d. 396, f. 112. https://cutt.ly/ZDDQLpi  (1 aprilie 2021).

102.Ibidem.

103.Petro Kyrstiuk, op. cit., p. 60.

104.Ibidem, p. 61.

105.Ibidem, p. 67.

106.Ibidem, p. 64.

107.Dmytro Pantsyr, „Zamist’ peredmovy” [În loc de prefață], în D. T. Pantsyr (ed.), Bilokrynyts’ka Golgofa. Publitsystychno-dokumentalni narysy [Golgota de la Fântâna Albă. Schițe publicistico-documentare], Kharkiv, Fedorko, 2011, p. 3.

108.Petro Kyrstiuk, op. cit., p. 43.