Continuatorii Creației Marelui Compozitor Eusebie Mandicevschi: Marțian Negrea

Continuatorii Creației Marelui Compozitor Eusebie Mandicevschi: Marțian
Negrea

Drd. Acatrini Vladimir.

Compozitorul, dirijorul de cor şi muzicolog, ridicat de pe meleagurile Bucovinei, Eusebie Mandicevschi (1857-1829) a lăsat posterității o operă muzicală complexă: muzică vocală, simfonică, de cameră, corală, prestigioase studii critice despre Johann Sebastian Bach, Ludwig van Beethoven, Joseph Haydn, Franz Schubert,  Johannes Brahms, distingându-se, în tot timpul vieții, printr-o susținută și competentă activitate pedagogică. Printr-o prodigioasă activitate socială a fost profesor la “Akademie für Musik und darstellende Kunstˮ din Viena și ca arhivar și bibliotecar la “Gesellschaft der Musikfreundeˮ din Viena.

Eusebie Mandicevschi

        În ultimii 165 de ani de la nașterea lui Eusebie Mandicevschi, s-au scris multe articole despre el și activitățile sale culturale și muzicale. Cu toate acestea, puțini au atras atenția asupra faptelor despre locul în care s-a născut marele compozitor, despre familia sa și despre originea sa. Puțină atenție s-a dat la elevii săi care au devenit mari muziceni, compozitori, dirijori cu nume mondial. Despre ei merită să fie scrisă o monografie cu privire la coloborarea lui Eusebie Mandicevschi cu Societățile Culturale-muzicale ale românilor, nemților, ucrainenilor etc., cu privire la primele concerte consacrate lui Eusebie Mandicevschi în Europa: Viena, Cernăuți, Praga și Cluj-Napoca. Aceste probleme astăzi sunt destul de controversate și necesită o cercetare aprofundată și științifică.
        Opera lui Eusebie Mandicevschi pe tărâmul creației componistice, însumând circa 800 de piese muzicale, ca și activitatea sa de muzicolog (studii de muzicologie, ediții ctritice etc) și pedagog, rămâne o adevarată moștenire, o contribuție importantă la îmbogățirea patrimoniului nostru spiritual.
     Cu toate că opera lui Mandicevschi se bucură la noi de atenția pe care o merită cu prisosință, viața și activitatea sa, semnificațiile acestei creații așteaptă încă să fie puse în evidență prin studii și lucrări de referință corespunzătoare.
O etapă preminară în realizarea unor astfel de lucrări o constituie, după cum se știe, adunarea și publicarea materialului documentar de trebuință.
        Eusebie Mandicevschi s-a născut la 18 august 1857, la Cernăuți, în familia   preotului Vasile și Veronica (Popovici) Mandicevschi, originar din comuna Bahrinești, nu departe de târgul Siret, districtul Rădăuți.
        Eusebie se dezvoltă în atmosfera muzicală “caieraˮ la casă părintească unde muzica juca un rol important în familia lor, ca și în altele familii bucovinene de atunci. Cel mai important sprijin moral și poate material a avut din partea unchiului său Constantin Popovici care-i intuieşte marele talent. Trebuie de menţionat că toţi copiii din familia Mandicevschi, fiind studenţi la Cernăuţi, au stat la gazda la unchiul său, Arhimandritul Clement Constantin Popovici, profesor de teologie la Universitatea din Cernăuți. 
        După ce face studii de teorie-solfegiu și armonie, la Cernăuți, între anii 1867-1875 (perioada de început a mișcării de redeşteptare naţională a românilor bucovineni), pasiunea lui Eusebie pentru muzică i-a fost insuflată de către Isidor Vorobchevici (1836-1903) care, de fapt, a dezvoltat talentul lui în timpul studiilor la Gimnaziul din Cernăuți. În paralel, el a frecventat Şcoala de Muzică a Societății Filarmonice, unde l-a avut ca îndrumător pe Heinrich Josef Vincent (1819-1901), compozitor şi profesor de muzică. După susținerea bacalaureatului se înscrie în 1875 la Universitatea din Viena.
        În perioada dintre anii 1875-1880 a studiat germanistica, istoria, filosofia, literatura şi istoria artei. Dar atracţia pentru muzică se dovedeşte a fi mai puternică, determinându-l să se dedice în întregime muzicologiei. Beneficiază de îndrumarea unor profesori vestiți: Eduard Hanslick (istoria muzicii şi artelor), Martin Gustav Nottebom (compoziția, contrapunct şi fugă) şi Robert Fuchs (muzicologie). 
      În 1878 studiile au fost întrerupte pentru a face servicul militar. Eusebie ia parte la războiul din Bosnia, făcând serviciul militar în Regimentul de infanterie nr. 41-lea “Arhiducele Eugenˮ, format numai din bucovineni.
      După serviciul militar Eusebie Mandicevschi se întoarce la Viena în 1879 pentru a-și termina studiile. Părinții ar fi dorit să devină funcționar sau să urmeze o carieră militară, dar el se hotărăște pentru muzică. În acelaşi an s-a întâlnit cu compozitorul german Johannes Brahms (ceea ce a marcat începutul unei prietenii îndelungate), în casa industriaşului Arthur Faber. Compozitorul J. Brahms a jucat un rol important în cariera lui muzicală, apreciindu-i compozițiile tânărului bucovinean. J. Brahms l-a sprijinit pe tânărul său coleg, făcându-l secretar și, în cele din urmă, managerul moștenirii sale muzicale.
        Hotarârea sa de a urma calea muzicii devine definitivă în 1879 când îi scrie fratelui său Gheorghe: «Găsesc că m-am gândit destul, şi ca dovadă, vreau să-ţi comunic ceva din cele gândite. Şi anume vreau de acum înainte să mă dedic cu totul muzicii. Lucrul împărţit în două, atenţia impărţită şi interesul difuz, cum e situaţia mea de ani de zile, nu mă duc la ţinta mea. Trebuie să-mi concentrez atenţia, interesul, lucrul şi să pornesc spre o singură ţintă. Care e această ţintă şi care-i calea care duce la ea, o ştii şi tu. E calea pe care am mers totdeauna independent,din păcate mai puţin independent materialiceşte decit sufleteşte, calea pe care am venit la Viena, calea pe care mă duce muzica. Ţinta mea este deci, să ajung muzician si nimic altceva. Că nu sint apt să revărs înţelepciunea mea zilnic asupra unor bănci de liceu, aceasta o ştiu de mult. Dar că pot să încerc ceva în lumea mare ca muzician şi că pot să însemn ceva în ea, în aceasta privinţă doar n-o sa mă înşele atit de uşor un Nottebohm (Guatav), un bărbat atit de sever şi, din cauza acesta, temut de unele semitalente. Probabil deci că voi renunţa chiar în semestrul ce vine la studiile de la facultatea de filozofie şi voi audia numai materii care pot să contribuie la cultura mea umanistică şi artistică în general, ca de ex. filozofia practică, istoria artelor, estetica ş.a.».
      Eusebie Mandicevschi trece din acelaşi an la punerea hotărârii sale în practică. Urmarea imediată se resimte printr-un progres rapid în studiul muzicii, ceea ce îl determină să aprecieze că nu e departe timpul când va ocupa “un loc respectabil între muzicieniˮ. 
Într-o scrisoare către sora sa Virginia din Cernăuți, Eusebie descrie zilele de Crăciun ale anilor 1879 și 1880, pe care le-a petrecut împreună cu Gustav Nottebohm și Jahannes Brahms la familia Arthur Faber.
     Din concluziile lui J. Brahms aprecierii făcute în faţa comisiei de acordare a burselor pentru artişti: «Cu mult mai mult consider eu vrednic pe Mandicevschi, ale cărui lucrări sunt întrutotul îmbucurătoare. Ele arată nu numai, într-un cuvânt, în ceea ce este de învăţat, un însemnat, paşnic şi sigur progres, ci adeveresc, de asemenea, o dezvoltare a talentului său, pe care nu întotdeauna am fi fost îndreptăţiţi să o aşteptăm. Lucrările prezente merg atât de departe faţă de cele dinainte, că eşti foarte ispitit să lauzi în parte tot ceea ce, într-un asemenea caz, este de luat în considerare şi de examinat. Să se țină seama, Mandicevschi mai face sirguitor studii și în altă parte și că execelentul său părinte poartă de grijă, în același frumos și devotat chip, la încă alți sase copii».
       Iată, deci o foarte valoroasă carte de vizită cu care Eusebie Mandicevschi pornește la drum. Imediat după success, tânărul muzician iși anunță părinții: «D-l Brahms – va scrie Mandicevschi – cel mai mare muzician care e acum în viaţă, s-a exprimat foarte elogios despre lucrările mele. Primise aceste lucrări de la minister, ca să-şi dea părerea asupra lor. Spunea ca vrea sa mă viziteze, ca să vadă ce fac şi să mă încurajeze la lucrări mai mari. Câteva zile mai târziu, m-am întâlnit la curs cu profesorul Hanslick, care a venit la mine, m-a felicitat, cu observaţia că s-a bucurat să vadă lucrări atât de frumoase, compuse de mine, şi că D-nii Brahms şi Goldmark (care împreună cu el formează comisia referenţilor pentru muzică) ar fi dat un referat extrem de favorabil despre lucrările mele».
      Exista o afinitate în felul în care Brahms și Mandicevschi ascultau muzica, în special muzica veche și cântecele populare. Acestea le prilejuiră lungi şi amicale discuţii. Iar în prozaicul vieții zilnice, Eusebie Mandicevschi se arată un tovarăș săritor, gata să-l ajute în chestiuni practice, de exemplu, să copieze partituri sau să trimită pentru el pachete prin poştă.         
       Din anul venirii la Viena, Eusebie Mandicevschi lucrează ca dirijor secundar al corului Wiener Singakamie, un ansamblu pe care Brahms îl condusese în anii precedenți (1863). Eusebie Mandicevschi a dirijat această formație între 1879 și 1882. Ține lecții private de muzică în familii burgeze, dirijează corurile private, onduce corul Faber vreme de un deceniu (1882 - 1892). Abia în 1887 dobândește un angajament stabil de arhivar al Societății prietenilor muzicii din Viena (Gesellshaft der Musikfreunde in Wien). După retragerea profesorului Hanslisk de la catedra de muzicologie a Conservatoriului, în 1895, i se propune postul acestuia. Richard Heuberger relatează în amintirile sale: «Brahms spunea că Mandicevsci ar întra foarte bine în chestiune pentru ocuparea postului de profesor după Hanslick... Brahms l-ar fi îndemnat să accepte, atât cu cuvântul, cât și cu candeiul, căci altfel ar veni cineva mult mai slab…Dar acest încăpăţânat slav susţine că el nu este omul potrivit şi nimeni nu poate să-l convingă de contrariul».
      În 1887 Eusebiu Mandicevschi a fost numit în funcția de arhivist al Societății Prietenii Muzicii, care zeci de ani a fost în centru vieții muzicale din Europa, unde a predat istoria muzicii, vocalul şi teoria instrumentelor muzicale. A trebuit să aibă nu numai abilități deosebite, dar, de asemenea, un succes considerabil, ca după câțiva ani să devină profesor la Conservatorul din Viena din 1896, concomitent a fost şi șef al Catedrei de Istorie și a Muzicii. După ce a publicat operele complete ale lui Joseph Haydn şi o ediție de 42 de volume a lui Schuber. În 1897 Eusebiu va obţine titlul de doctor la Universitatea din Leipzig. În acelaşi timp, Mitropolia Dunării îi atribuie statutul de cetățean de onoare al orașului Viena.
     Din 1887 şi până la sfârşitul vieţii ocupă postul de arhivar şi bibliotecar la societatea „Amicii muziciiˮ, al cărei cor îl va dirija între 1892 - 1896.
Din I896 funcţionează şi ca profesor de muzică la Conservatorul aceleeaşi societăţi, conservator care se transformă, începând cu 1909, în „Academia de muzică şi Artă Dramaticăˮ. Aici predă cursuri de armonie, contrapunct, istoria muzicii teoria şi istoria instrumentelor muzicale precum şi de literatura cântului.
    Eusebie Mandicevchi niciodată nu a rupt relațiile cu Bucovina natală, a continuat să întrețină legături cu cercurile muzicale din Cernăuți și Suceava.
Este interesant ca în ziarul cernăuţean Deșteptarea pentru anul 1903, găsim o informație despre Muzeul țării din Bucovina (recent fiind Muzeul de Istorie și Etnografie din regiunea Cernăuți) și despre Eusebie Mandicevschi că a participat la serbarea a 50 ani a societății arheologice din Viena. Aici Eusebie a prezentat Bucovina. Tot aici vedem ca au fost transmise la Viena exponate de la muzeul din Cernăuți. Lui Eusebie i-a fost acordată această onoare. Mai jos vom prezenta necrologul din ziarul: «Deștepatarea», Nr. 14, 16 februarie 1903.
        «Muzeul țării din Bucovina.
    O deputație a curatorului muzeului țării s-a prezentat la I.P.S. Sa Arhiepiscopul și Mitropolitul Dr. Vladimir de Repta, rugândul să binevoiască a primi locul de președinte de onoare al acestui institut, ceea ce I.P.S. Sa a promis a împlini.
La serbarea de 50 ani a societății arheologice din Viena muzeul țării va fi reprezentat prin dl. Dr. Eusebie Mandicevschi din Viena. Colecțiunile muzeului au fost oprite prin o interesantă colecţie a sigiliilor tuturor comunelor, bisericilor și proprietăților mari din Bucovina, vre-o 1000 de sigile pe 700 de foi. Daruri a primit muzeul de la N.Schärt - 5 monede străine; El. Kampelmanher, un patent împărătesc din 28 iunie 1848; E.Vesloschi, 2 gloturi de tun; D. Dan, „Din serierele” sale; V. Sirate, 2 monete austriace vechi; H.Langberg, 1 medalie comemorativă din 1871; St. Grigorovici, o bancnotă veche de 10 fl; A. Mikuliez, o carte englezească „Frasers Magazine” cu o sсriere despre Bucovina: O. Kment, o monetă veche moldovenească și un tablou vechiu; E. Fibivh, o monetă veche de argint şi una de arama; M. Ungwar, 2 monete romane de argint; 68 obiecte arheologice aflate la săpăturile făcute în Sipeniţ prin concursul d-lor: baron Pulcheria Vasilco, barona Anisia Mustatza și dl Em. Cav.de Costin; L. Madev, 1 monetă veche greacă și o gemă română. Muzeul a cumpărat: 12 vederi fotografice din Bucovina, 1 drahmă din Syrakus, 12 monete antice, 1 obol din Atena, 2 galbeni ungurești (Matia și Sigismund)». 
    Numărul elevilor asupra cărora influența puternicei sale personalități a fost cu singuranță importantă este uriaș. Găsim printre ei cele mai mari nume din generația de muzicieni formați atunci la Viena și afirmați între 1896 și 1929 ⁹.
Cu toți s-au recunoscut și se recunosc cu mândrie ca elevi ai lui Mandicevschi: dirijorii Karl Böhm, George Szell, compozitorii Leone Senigaglia, Hahns Gall, Karl Prohosca, Gheorghe Mandicesvchi, Mihai Ursuleac, Ecaterina Mandicevschi, Constantin Șandru, Ilarie Verenca, Marțian Negrea și Emil Riegle-Dinu  și mulți alții.
          În acest articol vom prezenta relațiile prietenești şi rolul lui Eusebie Mandicevschi la dezvoltarea a lui Marţian Negrea ca compozitor.
Marţian Negrea s-a născut în anul 1903 la Valea Viilor, județul Sibiu – a decedat la13 iulie 1973, București.

        A fost un profesor și dirijor român, unul dintre cei mai mari compozitori ai ţării. În present în  fiecare an se organizează festivalul de muzica în localitatea natală, care îi poartă numele. 
         Marțian Negrea și-a început studiile la Seminarul Andreian din oraşul natal, unde l-a avut printre dascăli pe compozitorul şi dirijorul Timotei Popovici. Ca student a fost membru al corului societății Astra şi dirijor al corului Uniunii Meseriaşilor Români din Sibiu; viața muzicală bogată a oraşului trezindu-i, în acelaşi timp, pasiunea pentru compoziție.
         După încheierea primului război mondial a devenit student la Akademie für Musik und darstellende Kunst din Viena, unde a studiat armonia și contrapuntul cu marea tradiție muzicală germană, cu Eusebie Mandicevschi şi compoziția cu Franz Schmidt. Marţian Negrea a elaborat multe compoziții muzicale care au îmbogățit repertoriul muzicii românești cu lucrări din cele mai valoroase.
        Reîntors în țară, compozitorul a desfăşurat o activitate didactică bogată, ca profesor de armonie, polifonie şi compoziție, atât la Conservatorul din Cluj (1921 -1 941), cât şi la cel bucureştean (1941 - 1963).
A compus în anul 1940 o suită simfonică în 4 părţi Poveşti din Grui. Prin melodii armonioase a prezentat oamenii din Valea Viilor care se adunau duminica şi la sărbători în Grui, situat în mijlocul locuințelor românilor, unde discutau şi se informau despre preocupările şi necazurile lor. De asemenea, a scris numeroase lucrări: Tratat de contrapunct şi fugă, Tratat de armonie, Teoria formelor muzicale sau Teoria instrumentelor muzicale.
La șapte ani după moartea maestrului Eusebie Mandicevsch, Marțian Negrea a sris un articolul unde prezintă relaţiile prieteneşti între Marţian Negrea şi Eusebie Mandicevschi care a fost publicat la „Muzica și poezieˮ Revista Filarmonicii, București, Editura Fundațiilor culturale Regale, anul I, 1936, mai, nr. 7, p. 15–17, sub titul: “Dr. Eusebiu Mandicevschi – Amintiri personale”.
Urmează prezentarea articolului scris de Maestru Negrea, asa cum scrisese el despre al său iubit profesor şi prieten.
   Articolul este reprodus de către revista Scriptum, Anul IV, nr. 3/1997, Biblioteca Bucovinei “I.G. Sbiera” Suceava:    
Compozitorul Eusebie Mandicevschi în creație.
Se împlinesc 7 ani de când mai multe ziare și reviste românești și străine (îndeosebi germane) anunțau în câteva rânduri laconice moartea lui Eusebie Mandicevschi.
Persoana decedatului pe cât era de bine cunoscută și apreciată la Viena, pe atât de puțin îl cunoaștem noi, Românii; cu toate că un om de talia lui, ar merita mai multă atenție din partea noastră, deoarece ne-a fost frate, fiind și el născut din părinți români.
      Voi încerca, deci, să zugrăvesc în vreo câteva cuvinte persoana acelui, care prin iscusința și munca sa cinstită și atât de prodigioasă în domeniul muzicii, a știut să aducă glorie și faimă  poporului german, îndeosebi celui vienez; glorie, din a cărei raze un bun mănunchi se revarsă asupra țării noastre.
      Eusebie Mandicevschi s-a născut în Cernăuți, la 18 august 1857. Tatăl său, care era preot greco-ortodox, deși mare iubitor de muzică, la început nu se gândea ca fiul său să îmbrațișeze vreodată o cărieră artistică, ci una care ar fi putut să-i asigure existența mai bine. Tânărul Mandicevschi, care din fragedă copilărie, a avut norocul să crească înt-un mediu muzical sănătos, și mai ales după ce ajunse la Viena unde a studiat muzica cu G. Nottebohm, care la rândul său își făcuse ucenicia la F. Mendelson și G. Shumann, simțindu-se înclinat mai mult spre muzică decât spre alte studii.
       În anul 1880 părăsește universitatea, iar în 1881 i se încredințează conducerea faimoasei societăți corale „Wiener Singakademieˮ. Vienezii, văzând rezultatele frumoase obținute de tânărul conducător, agerimea de spirit și competența lui muzicală, l-au numit în 1887 archivar și bibliotecar la  vechea și renumita societate muzicală „Gessellschaft der Musikfreundeˮ, întemeiată în 1812.
    Ajuns odată stăpân pe o arhivă și o bibliotecă atât de vastă, ca aceea a societății “Gessellschat de Musikfreundeˮ, tânărul Mandicevschi, (căci avea abia 30 ani), prin o muncă titanică, într-un timp relativ scurt, a ajuns să se familiarizeze pe deplin cu toate comorile acumulate acolo. Nu era manuscris, broșurică sau orice altă fițuică, cu note sau text, care să fi scăpat de agerimea ochiului său. Pe lângă aceea că ținea în cea mai perfectă ordine o bibliotecă și o arhivă atât de mare, care este împreună cu o mie de greutăți și mai ales răpire de timp, Mandicevschi a știut să găsească vreme pentru îmbogățirea cunoștințelor sale. Astfel a început a studia, revizui și ordona toate compozițiile lui Fr. Schubert, procurându-și prin aceasta un merit extraordinar, merit, pe care Universitatea din Lipsca l-a apreciat cu frumosul gest, că la 1897 i-a oferit titul de Doctor în filosofie. Din acel moment soarta sa era pecetluită înspre bine. Conservatorul vienez, care pe timpul acela își alegea cu atâta minuțiozitate profesorii, îi deschidea porțile; încă în același an (1897) îl invită ca să predea studiul „Teoria instrumentelor muzicaleˮ, iar după 3 ani, la 1900, i se încredințează predarea cursului de „Istoria Muziciiˮ. La 1914 aceeași instituție care între timp se reorganizase și luase titul de Academie de muzică și artă dramatică, îi mai încredințează și predarea cursului de armonie, contrapunct și compoziție. În mai multe rânduri fu ales Președintele orchestrei „Wiener Tonküstlervereinˮ.
     Cu drept cuvânt, ne putem întreba, cum putea un singur om să lucreze atât de multilateral. Cu atât mai mare ne este admirația, când vedem că același Mandicevschi mai era și referentul Ministerului de Instrucție, în chestia burselor și altor ajutoare bănești pentru muzică, nu se făcea decât numai cu avizul său. La Academia de muzică el era un fel de „vedeˮ și mai ales „știe totˮ. Era poate cel mai popular și cel mai iubit dintre colegii șăi, iar elevii îl adorau.
      Prin caliatățile sale sufletești de care dispunea într-o măsură foarte largă, prin inima sa bună și caracterul său neclinit, prin atitudinea lui simplă și corectă, știu să-și facă prieteni din cei mai de seamă compozitori și oameni de știință ai timpului. Astfel Joh. Brams care îi putea fi aproape tată (îi despărțea doar 24 ani) și care cu toată deosebirea aceasta de vârstă, îi era unul din cei mai intimi prieteni. Joh. Brahms ținea foarte mult, ca înainte de a-și da la tipar vreo lucrare să consulte mai întâi pe Dr. Mandicevschi. Dealtfel Brahms a mai făcut asemenea lucruri și cu alți prieteni ai săi, de ex., compozițiile sale pentru vioară erau revizuite în mare parte de celebru violonist și pedagog Iosef Ioachim, lucru îndeajuns de cunoscut.
        În clasă, când își preda cursurile, era profesorul ideal: «nici când nu scăpa din vedere, că-n fața lui stăteau elevi de diferite puteri intelectuale, cărora nu le putea vorbi nici prea savant nici prea simplu. Avea un limbaj curat și vorbea întotdeauna pe înțelesul tuturor. Prin bogăția de cuvinte, prin agerimea spiritului său și mai ales prin anecdotele și glumele sale fine, cu care știa să-și îndulcească cursurile, elevii vedeau în el mai curând un tatăl bun sau prieten, căruia poți să i te adresezi cu cea mai deplină încredere. Un singur lucru îl mai scotea ici-colea din sărite; nu iubea muzica modernă - „Haide amice, îmi plac disonanțele și le consider ca piperul în mâncare, dar o mâncare pregatită din piper, așa-i că nu e bună? Eu n-aș putea-o înghițiˮ. Mi-a întins mâna zâmbind, si cu pași grabiți dispăru».
Entuziasmat îi înțelegea și-i iubea pe clasici. Acest lucru ni-l confirmă numeroasele sale articole în mai multe reviste muzicale germane; de ex. în revista „Der Mertez” din 2.II.193, găsim sub titlul „Kostbarkeiten aus dem Archiv der K.K. Gesellshaft der Musikfreunde in Wien, Dargestell; von Prof. Eusebie Mandicevskiˮ, un articol în care se comentează prin prisma maestrului său G.Notebohm, Bethoveniana și „Cântece ușoareˮ, dând și analiza și metamorfoza cântecului „Minnelied”; printre altele scria: «Este foarte suprinzător, că marele Bethoven s-a ocupat odată și cu idea de a compune cântece ușoare. Noi cunoaștem mai mult cântece de Beethoven cărora le putem spune ușoare, dar în același timp mai știm că ele nu intenționat au devenit ușoare, ci în urma conținutului lor; nu puteau fi altfel compuse; Beathoven n-a fost omul cântecelor ușoare. Ideea lui de a compune odată și astfel de cântece, a fost poate numai un moment vesel, fericit».  
      În aceași revistă de la 1 mai 1913 și sub acelaș titlu, Mandicevschi comentează un cântec necunoscut de Mozart. Aflat de el într-o cârțulie cărei până atunci nimeni nu-i dăduse vreo importanță mai deosebită. Iată ce srie despre această cărticică: «Între pagina 96 și  97, se află un simpliment muzical cu un cîntec intitulat „Lied beim Auszug ins Feldˮ de Mozart. Cărticica aceasta ni-l arată pe Mozart într-o combinație politică atât de interesantă, încât merită o descriere mai amănunțită, făcând abstracție de aceea că este un exemplar rar și absolut necunoscut.
     Titlul ei este „Angenehme und Iehrreiche Beschäftigung für Kinder” (adică ocupația utilă și instructivă pentru copii), iar în urma conținutului ei este destinată mai degrabă tineretului de atunci, cu scopul de a-l însufleți pentru războiul împăratului Iosif II, contra Turcilor. De însuflețirea aceasta era absolută nevoie, deoarece poporul austriac și special Vienezii, de loc nu erau încântați de perspectivele unui război cu Turcii». Mandicevschi, în articolul acesta, ne arată mai pe larg cât de mult ținea Mozart la împărat și cât de mult a lucrat pentru a însufleți populația pentru întreprinderea de război a monarchului lor. Iubirea și stima aceasta Mozart a dovedit-o și mai frumos în 1789, când cu acazia unei calătorii la Berlin a refuzat toate promisiunile ademenitoare ale Regelui Prusiei de a rămâne acolo, întorcându-se iaraș la Viena cu toate că împăratul Iosif II-lea, în timpul aceala de grea cumpănă, n-a putut să-i ofere decât o remunerație foarte modestă.
       Mandicevschi a scris mai multe astfel de studii critice și nu e locul șă le amintesc aici pe toate, lucru acesta este  sarcina istoriografilor, dar noi ne acsăm  mai bine pe cariera sa muzicală. Nemții îl considerau ca pe unul de-ai lor și pe lângă atâtea demnități, da ex. în 1919, i-au mai oferit și titlul de Consilier Guvernial; «ei însă tot n-au putut pătrunde în inima lui într-atât, ca să vadă că acolo tocmai era un colțișor în care se nutreau cele mai frumoase sentimente românești. M-a emoționat până la lacrimi, când la prima lecție a sa, în fața tuturor colegilor germani, m-a întrebat într-o românească cu un mic accent strein, dacă sunt Român».
      În toamna anului 1919, când locuia la capela greco-ortodoxă româna din str. Löwel nr. 8, într-o bună zi, îmi sună cineva la ușă. Deschid și deodată apăru înaintea mea figura simpatică a profesorului Mandicevschi. Încândat de atâta cinste l-am poftit în cameră și nu mică îmi fu mirarea, când mi-a spus că a venit să stea puțin de vorba cu mine și să mai încerce și el limba pe care a auzit-o el prima dată în lume, și pe care de vreo 40, 50 ani de când n-o mai vorbește, acum a uitat-o. Stăteam ore întregi, și abia mai știam să-i răspund la atâtea întrebări cu privire la România mare de după răsboiu.
    În toamna anului 1921, când am fost chemat să ocup catedra de contrapunct și compoziție, la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică din Cluj, l-am chemat și pe el în țară. S-a uitat la mine lung și cu o voce sacadată mi-a răspuns: «Nu amice, asta n-o mai pot face, sunt prea bătrân ca să mai pot să muncesc în țara mea după cum ași dori...». În ochii lui îi luceau două lacrimi.
        În anii din urmă  a mai revizuit toate compozițiile lui Jos. Haydn, care vor fi reeditate de firma Breitkopf și Hartel din Lipsa și toate ariile pentru sopran, alt, tenor și bas cu instrumentele obligate: de I. Seb. Bach („Publikationrn der neuen Bachgesellschaft” anul X, XI, XII; XIII și XV).
      N-a avut norocul să-și mai vadă țara, pentru că un timp îndelungat a trăit în Viena; tot știa să mai spună lucruri frumoase, căci în anul 1927 a trecut la cele eterne, ajungând la vârsta de 72 ani. Osemintele lui se odihnesc în pământul lui Mozart, Beethoven, Schubert pentru gloria cărora și a țării sale a știut să muncească o viața întreagă.
Din punct de vedere al activității componistice, Marțian Negrea, stins din viață în anul 1973, s-a impus în istoria muzicii drept un important reprezentant al școlii muzicale românești; el reușind să combine în lucrările sale elemente specifice gândirii impresioniste franceze şi neoromantismului german cu cele care caracterizează melosul popular românesc.
Eusebie Mandicevschi a jucat un rol important în dezvoltarea acestor personalități. Urmează încă mult de cercetat, căci studenți au fost mulți și fiecare din ei au devenit profesionali în specialitățile lor.

_________________

Vladimir Acatrini  (10.VII.1988, Bahrinești, raionul Hliboca, regiunea Cernăuți) – istoric; bibliotecar. Președinte al Societății Bibliotecarilor Bucovineni (din 2017); a fost secretar al Societății „Golgota” a românilor din Ucraina (2016 – 2019). Părinții: Mihai și Svetlana (Ionuță). Studii: Școala Medie de gradul I-III din Bahrinești (1995-2006). Facultatea de Istorie, Politologie și Relații Internaționale, Universitatea Națională din Cernăuți, master în istorie etnologică (2011).Doctorand la Academia Națională de Științe Pedagogice a Ucrainei, Institutului de Educație Pedagogică și Educație a Adulților, având ca temă de cercetare Ideile pedagogice și activitățile profesionale ale familiei Mandicevschi (din 2018). Bibliotecar la Biblioteca Universității din Cernăuți, secția informativă bibliografică (din 2012). Cercetător al istoriei culturii și literaturii din nordul Bucovinei, Ținutul Herța și nordul Basarabiei. Publică articole de istorie, în special referitoare la familia Mandicevschi, în ziarele și revistele din regiunea Cernăuți: Libertatea cuvântului, Glasul Bucovinei, Neamul Românesc, Mesager Bucovinean, Țara Fagilor, Gazeta de Herța, Monitorul Bucovinean, Agenția BucPress, revistele și ziarele sucevene Scriptul, Crai Nou. Donator de cărți în limba română bibliotecilor din regiunea Cernăuți.