TOATE TREC, DAR NU VOM AJUNGE MAI DEPARTE DE ÎNSÂNGERATA LUNCĂ A PRUTULUI, DACĂ NE VOM LEPĂDA DE ACEASTĂ DURERE
Crezul celor optimiști că ”toate trec, mergem mai departe” nu-l putem lua de însoțitor când pășim pe drumul tinereții lor de acum 80 de ani, drumul românilor îndreptați spre țara dragă, căci glia străbună de câteva luni nu mai era România. Știm noi cei de azi, au știut supraviețuitorii măcelului de atunci că drumul i-a purtat spre moarte, ei însă mergeau cu speranța la viață. S-au pornit spre bucurie, lăsând în urmă durere și suferință, a spus și starețul Mănăstirii de la Bănceni, mitropolitul Longhin, cuprinzând în câteva cuvinte tragediile întregului neam, sortit să plătească atâta tribut de sânge pentru dreptul la propria identitate românească și libertatea de a se ruga și vorbi în limba dată de la Dumnezeu. Nu ca să moară, ci să-și trăiască omenește viața, să nască copii și să-i crească buni români în fireasca matrice maternă s-au înverșunat la pașnică nesupunere sute de tineri, lăsând părinți, case, pământ, morminte – tot ce le era drag și scump. Amintind de jertfa lor, părintele Longhin care cunoaște atât de profund valoarea sacrificiului, a binecuvântat neadormita memorie a celor care vin în fiecare an la Troița de la Lunca (simbol al genocidului românilor din satele de pe malul Prutului despărțitor), înălțată cu eforturile conaționalilor din Mahala, îndemnați necontenit la fapte creștinești de primărița Elena Nandriș, care și după ce și-a încheiat misiunea de conducător al comunității are grijă să adune lumea acolo unde rănile istoriei încă sângerează. Și actualul primar Ștefan Sainciuc, aflat într-o delegație de serviciu, a contribuit cu toate cele necesare pentru o vrednică pomenire. Slujba înălțătoare a soborului de preoți, printre care Gheorghe Moroz cu fiul său Nicolae din Mahala, părintele Bejenaru din Suceava, a fost urmată de înlăcrimatele cuvinte rostite de Consulul General al României la Cernăuți, Irina Loredana Stănculescu, și oaspeți din România, parlamentari și deputați – Florin Pușcașu, Antonie Andrușciak (urmașul unui bucovinean refugiat), Lucian Fiodorov. ”Măcar în credință să fim uniți, dacă frontierele ne despart”, a fost mesajul slujitorilor sfintelor altare din ținutul Cernăuțiului și din Suceava. Se unesc, binevenite la psalmii de proslăvire a martirilor, și cuvintele stareței de la Sfânta Mănăstire Voroneț, stavrofora dr. Gabriela Platon, și binecuvântarea proinstareței, stavrofora Irina Pântescu, prezente cu sufletul, cu rugăciunile. În suita florilor tricolore din partea Consulatului General al României la Cernăuți și oaspeților din România, la postamentul Troiței s-a prins și coroana din partea Societății ”Golgota” a românilor din Ucraina, președinte Vasile Rauț.
Nu mai avem de la cine auzi astăzi cum s-au pregătit de acest drum, cum au ieșit din case în fapt de noapte sute de tineri. Martorii direcți zac și ei în cimitire. Dar mi-au rămas câteva chipuri și crâmpeie de viață de la cei care erau copii atunci, precum și mărturiile preluate de la urmașii lor, care, asemenea Mioriței și altor neasemuite comori sufletești, sunt transmise din gură în gură, din neam în neam. Până mai anul trecut când Dumnezeu a luat-o în lumea celor drepți, o întâlneam printre măhălenii ce-și pomenesc neamurile martirizate pe Aurora Bujeniță, supraviețuitoare a deportărilor staliniste din 1941. De-acum nu mai are cine mărturisi, căci odată cu dispariția ei pământească și a Domnicăi Hostiuc n-a rămas nici un supraviețuitor al acelor cumplite timpuri. Dar am reușit să le ascult și să le înregistrez calvarul suportat de ele în fragedă adolescență, cu începutul în apocaliptica noapte de 7 februarie. Iată de unde începe soarta cu cununi de spin a Aurorei Bujeniță:
„M-am născut într-o familie de ţărani mijlocaşi, la 7 aprilie 1937, de sărbătoarea Bunei Vestiri, în Cotul Ostriţei (cum i se spunea pe atunci), azi Ostriţa-Mahala. Tata se ocupa cu gospodăria – aratul, cositul, strânsul recoltei, creşterea animalelor, iar mama era mare meşteriţă la ţesut catrinţe, brâie, lăicere, pânză, feţe de masă şi de pernă... N-o întrecea nimeni la tors şi la împletit. Tata era venit la casa mamei, „la grunt”, cum se spunea în acele timpuri. Cu noi trăia bunica Domnica şi sora mai mică a mamei, Măriuţa. Despre bunelul din partea mamei ştiam că a murit în Canada. Bunica se întrecea cu mama la ţesut, iar Măriuţa ne gătea de-ale gurii şi se juca cu mine, ca să nu le încurc celor mari. În 1940 s-a născut fratele meu, Mitruţă. Părinţii erau tare bucuroşi că au şi fată, şi fecior. Dar s-a întâmplat aşa ca în cântecul: „Când am crezut c-a fi mai bine,/ Mai mult dor şi jale-mi vine./ Când am crezut mi-a fi mai drag,/ Mai mult dor şi jale trag”. A venit ziua cea straşnică de februarie 1941. Aşa mică, eram atentă la toate cele. Am observat că mama e mai supărată şi tot strânge şi pune câte ceva într-o traistă. Când s-a făcut noaptea, tata a ieşit din casă. Cu un grup mare de săteni a pornit spre frontieră. Printre ei erau mulţi tineri de numai 16-17 ani, aşa ca Gheorghe Mândrescu, şi Mihai Crăiuţ, fie-i ţărâna uşoară! După cum se ştie, la Prut îi aşteptau soldaţii cu mitralierele. De sângele lor fierbinte se topea gheaţa Prutului. Tata a reuşit să treacă graniţa datorită lui Mihai Crăiuţ. Fiind mai tânăr şi mai sprinten, el a sărit mai repede peste deal, strigând: „Bade Gheorghe, dă-mi mâna!”. Numai s-a aruncat tata peste deal, că a şi şuierat un glonţ în urma lor. Abia după ce şi-au prins sufletul, Mihai şi-a dat seama că-i cu un picior desculţ. Le-a lăsat ruşilor o opincă”. S-au ales călăii cu mult mai mult decât opinca lui Mihai Crăiuț, cea mai apăsătoare ”avere” fiindu-le păcatele despre care amintesc preoții la parastase, dar ne îndeamnă la iertare. Încercăm să îndeplinim porunca Sfintei Scripturi, dar cât de tare doare sufletul chiar și după creștineasca iertare.
Maria Toacă
Comentarii
Trimiteți un comentariu