S-au împlinit 20 de ani de la un eveniment unic în viața bucovinenilor din partea înstrăinată a provinciei: vizita Majestății Sale, Regelui Mihai I al României. Majestatea Sa a vizitat comuna Bahrinești.

Eugen PATRAŞ, Regele Mihai, la Bahrinești. Mesager Bucovinean - 2019. Anul XVI, Nr, 3 - 4. - P. 109 - 112.

La 30 mai 2019 s-au împlinit 20 de ani de la un eveniment unic în viața bucovinenilor din partea înstrăinată a provinciei: vizita Majestății Sale, Regelui Mihai I al României. Majestatea Sa a vizitat comuna mea natală, Bahrinești, însoțit de Regina Ana și de A.S. Prințul Radu Duda. Din motive de sănătate, A. S. Principesa Margareta n-a putut să vină. M-am aflat printre inițiatorii acestui important eveniment. În interbelic și în perioada războiului, Regele a fost de mai multe ori la Cernăuți. Acum ar fi fost prea complicat și practic imposibil de ai organiza o vizită în capitala istorică a Bucovinei. De aceea, ne-am gândit să-l invităm la noi în sat, la Bahrinești. 

Discuțiile n-au durat mult, ideea grupului de inițiativă a fost îmbrățișată și susținută activ de primarul de atunci al satului, Alexandru Tofan, care mi-a fost profesor la școala din sat, un român, cum se zice și acum pe la noi, de nota zece. Ni s-a alăturat și Comitetul Bisericesc, cu inimosul părinte-paroh Constantin Ciobotar. Satul întreg a fost cu noi. Tocmai terminasem de construit Biserica nouă, care urma să fie sfințită la Duminica Mare, sărbătoarea Sfintei Treimi. O ocazie mai fericită nici că se putea. Am redactat repede invitația care a fost semnată de 800 de consăteni, practic de toată lumea care mai rămăsese în sat, cu excepția a 2-3 persoane. În condiții mai bune de viață ar fi fost și mai multe semnături pe invitație. Așa însă, o bună parte din săteni erau plecați la muncă în Europa, să-și câștige o pâine mai ușoară, că aici traiul ajunsese la limita subzistenței. Deși existau și dubii că Regele va accepta invitația pentru o vizită într-un context politic care nu era deloc favorabil intrării sale într-un teritoriu pe care îl stăpânise adineauri, Bahrineștiul, localitate ștefaniană atestată pentru prima dată în 1458 într-un hrisov al marelui voievod, au demarat pregătirile acest important eveniment. Invitația a fost transmisă Casei Regale. 

Inițial, prin ianuarie 1999, am avut o întâlnire cu doamna Simina Mezincescu, pe atunci șefa de protocol al Casei Regale. M-a invitat la ea acasă, vizavi de Casa Radio, unde am avut o lungă discuție legată de subietul vizitei. Din câte am aflat mai târziu, în perioada imediat următoare s-au făcut demersurile necesare pentru obținerea aprobărilor din partea autorităților ucrainene. Prin aprilie 1999, am fost invitat pentru o discuție cu Majestatea Sa, întâlnirea având loc într-o cameră luxoasă de la hotelul Hilton. La discuție a mai fost prezent și Prințul Radu Duda. Întâlnirea a durat cca. 30-40 de minute, Regele interesându-se, îndeosebi, de situația comunității românești din nordul Bucovinei, dar și de consătenii mei, care l-au invitat. M-a măsurat de câteva ori lung cu privirea, probabil să-mi descifreze sinceritatea intențiilor. Este greu de redat în cuvinte starea emoțională care mă stăpânea în acele clipe. Blândețea și simplitatea Majestății Sale însă mă predispuneau la un dialog activ, iar conversația a fost una caldă și de suflet. Observam interesul său pentru întreaga moșie regală de altădată. Era ușor de sesizat memoria foarte bună și coerența vorbirii. Iar statura sa regală impunea un respect deosebit. Chiar lipsit de tron toată perioada de după 1944, și-a păstrat felul de-a fi, verticalitatea și demnitatea, specifice primelor persoane din stat. Vizita Regelui în sine a fost una cu adevărat istorică. Îndrăznesc să afirm cu convingere că Majestatatea Sa a fost primit cu cea mai mare căldură nu doar de bahrișteni, ci și de câteva sute de bucovineni veniți în haine de sărbătoare și cu drapele tricolore în acea zi frumoasă a sfârșitului de mai. Niciun alt demnitar de stat din Patria istorică sosit în nordul Bucovinei după 1991 n-a beneficiat de o primire atât de caldă. Fiind cunoscut ca un mare pasionat al tehnicii, Regele a condus personal mașina pe tot parcursul vizitei, pe traseul SuceavaBahrinești, și retur. După o întâlnire frumoasă în vama Siret, nici grănicerii ucraineni de la vama Porubnoie n-au fost mai puțin amabili. Conducerea garnizoanei, personal șeful acesteia, colonelul V.Ciubiuk, au salutat Familia Regală, solcitând și câteva poze în comun. Formalitățile de trecere au durat puțin și fără probleme. Tot în vamă, Familia Regală a fost întâmpinată de o delegație din Bahrinești, compusă din primarul Alexandru Tofan, Eugen Latii, regizor din Moscova, fratele Mihai, profesor universitar din Chișinău, și subsemnatul. „Volga” noastră mergea în capul coloanei, când la Oprișeni, fără să fi știut ceva din timp, o mulțime de lume, cu flori și lacrimi de bucurie, după slujba duminicală din biserică a ieșit la șosea să vadă minunea (după cum spuneau unii). Acești oameni simpli de la țară, în haine de sărbătoare i-au produs prima impresie deosebită Regelui despre românii din nordul Bucovinei. Era ușor de observat bucuria tuturora după acel salut de „Bun venit!”, transmis cu atâta căldură de oprișeneni. După vreo 20 de minute eram deja în centrul Bahrineștilor, unde o mare de lume, tot în haine naționale și cu multă curiozitate, împletită cu bucurie, aștepta Familia Regală, fără să creadă, până în ultimul moment, că e posibil așa ceva. Pentru toți cei adunați erau niște clipe înălțătoare, irepetabile. Era dovada clară a faptului că, după 45 de ani, Regele nu ne-a dat uitării, și, în egală măsură, faptul că nici bucovinenii înstrăinați nu l-au dat uitării, regăsindu-se reciporc după vitregiile comunismului și a totalitarismului. S-a văzut clar că memoria Casei Regale nu dispare odată cu anii. Elevii școlii din sat, cu flori, au flancat covorul floratic care l-a condus pe Rege și toți invitații către biserica cu hramul Sfintei Treimi, proaspăt construită prin osârdia localnicilor. Dumitru Tofan, președintele comitetului bisericesc, fost deportat în stepele Kazahstanului, inițiatorul și sufletul construcției noii biserici, și preotul-paroh l-au întâlnit pe Rege și Familia Regală cu pâine și sare. Slujba de sfințire a noului lăcaș, ridicat în centrul satului (pomătul lui Prelici, cum i se mai spune la noi), a fost ținută de un sobor de preoți la care au participat, din partea Mitropoliei, părintele Adrian Acostachioaie, preot-paroh la Catedrală, și Gheorghe Sobiat, preot slujitor la Catedrală. Prima parte a slujbei de sfințire s-a ținut în fața bisericii, preoțimea și Familia Regală urcând la tribuna frumos împodobită cu covoare și crenguțe de tei (după obiceiul creștin al hramului). Pozele rămase din acele momente de vârf sunt o mărturie în plus că lumea asista la un eveniment istoric, fețele tuturor radiind lumină și bucuria visului împlinit. Sentimentul că Regele nu ne-a dat uitării era cel mai puternic și încurajator. Corul „Dragoș Vodă” al Societății pentru cultură românească „Mihai Eminescu”, dirijat cu măiestrie de prof. Ștefan Sainciuc din Mahala, a întregit bucuria sărbătorii cu cântece patriotice. După 20 de ani e timpul să se consemneze o situație mai ciudată care s-a produs în acele momente, despre care se cunoaște mai puțin. În timpul slujbei din fața bisericii, s-a apropiat de mine un reprezentant al Administrației raionale de stat, care mi-a solicitat în mod expres să-i transmit Regelui că vizitarea Varniței – locul unde românii noștri au fost măcelăriți de grănicerii sovietici la 1 aprilie 1941, când încercau să treacă frontiera pentru a scăpa de iadul bolșevic – nu este indicată, întrucât autoritățile ucrainene nu-i pot asigura Regelui securitatea personală și autoritățile nu-și pot asuma un asemenea risc. Solicitarea, de fapt, venea din parte unui reprezentant al SBU, prezent la fața locului, transmisă însă prin intermediul funcționarului. Eu nu cunoșteam detaliile discuțiilor autorităților române și ucrainene, dar știam că programul vizitei a fost coordonat și aprobat de instituțiile de resort ale celor două țări, chiar dacă purta un caracter privat. Era motivul pentru care i-am replicat funcționarului că nu pot face un asemenea lucru, iar dacă se dorește totuși așa ceva, reprezentantul SBU are toată libertatea să-i transmită direct Majestății Sale această cerință. Sigur că mă apăsa gândul să nu fiu atras într-o capcană cu mai multe necunoscute, întinsă de cine știe cine și pentru cine știe ce motive. M-am gândit fulgerător cum aș putera să evit eventuale interpretări nedorite, care sămi pună ulterior în cârcă răspunderea pentru modificarea programului. După vreo 15 minute același funcționar, cu trimitere la o nouă discuție cu reprezentantul SBU, mi-a cerut din nou același lucru. În aceste condiții m-am văzut constrâns și am transmis mesajul aghiotantului Regelui, urmând ca decizia finală s-o ia Majestatea. Iar decizia a fost de a pleca, deși nu mi-a fost greu să observ nemulțumirea Suveranului, deranjat profund de acest gest. Și acum cred că această situație penibilă a și fost motivul pentru care Regele a renunțat la discursul său de după slujba de sfințire din fața bisericii, deși știam că urma să vorbească în fața mulțimii. În schimb, acel moment neplăcut s-a atenuat întrucâtva cu un altul, de data aceasta unul plăcut. Consăteanul meu, Mihai Lupaștean, fiind al 13-lea copil în familie, a fost botezat – după tradiția României regale antebelice, fiind al 13-lea copil – prin delegat, de Regele Mihai, respectiv purta numele nașului. A fost o mare surpriză și pentru Rege, când finul a urcat la tribună și i-a înmânat nașului de botez colacii, împreună cu un ștergar brodat frumos. A doua parte a slujbei s-a derulat în biserică, lăcașul sfânt fiind neîncăpător pentru toți oaspeții acelui mare eveniment.
    Încolonându-ne, pentru a pleca spre Varnița, în câteva zeci de mijloace de transport, mă apăsau emoțiile ce va urma. Iar presimțirile nu m-au înșelat. La bifurcația de drumuri la ceva distanță de la ieșirea din sat, care duce spre Fântâna Albă (spre stânga) și Volcineții Vechi (spre dreapta), ne aștepta un milițian, care insistent ne direcționa cu bastonul ... în sens invers, adică spre vamă. Toată coloana a fost oprită. Mă aflam în „Volga” fratelui Mihai, în fața coloanei. Am tot parlamentat cu milițianul preț de vreo 15 minute, dar toate încercările de a afla cine i-a dat indicațiile de a nu ne lăsa spre Varnița n-au avut sorți de izbândă. O ținea morțiș pe-a lui : nu se poate. Până la urmă m-am gândit: dar de ce trebuie să avem voia cuiva pentru a depune o coroană de flori la morminte ? Situația era cât se poate de ciudată, dar și inexplicabilă pentru o țară normală. Sigur, era o legătură între cele două solicitări ale reprezentantului administrației, respectiv SBU, din fața bisericii și gestul milițianului. Precizez că, nimeni n-a anunțat organizatorii vizitei de vreo modificare a programului sau de vreo eventuală amenințare la adresa Majestății. Mai degrabă a fost o proastă regizare a unor instituții de a diminua cumva importanța evenimentului. Cel mai probabil reminiscențele trecutului totalitar își mai spuneau cuvântul... În aceste condiții s-a trecut peste voința milițianului, am forțat cu mașina noastră și coloana și-a urmat drumul. Nu știu cât au înțeles toți invitații din cele întâmplate în acele momente, dar cu siguranță refuzul milițianului de a lăsa liber coloana să-și continue drumul spre destinație n-a adus un plus de imagine bună pentru autorități. Soborul de preoți a oficiat slujba de pomenire a sutelor de martiri bucovineni - victime nevinovate ale noului regim sovietic de ocupație, a căror unică dorință era să scape de „raiul” stalinist. Coroana de flori depusă de Familia Regală a fost un pios omagiu adus tuturor suferințelor și lacrimilor românilor din această parte înstrăinată de Țară. Era a doua oară când Regele s-a recules la mormintele martirilor bucovineni ai Neamului, prima fiind în îndepărtatul an de război 1942. Minutul de reculegere a fost parcă un legământ de neuitare din partea urmașilor și un jurământ pentru păstrarea ființei naționale. În asemenea momente, conștientizezi cu mult mai profund responsabilitatea pe care o purtăm cu toții pentru soarta de mai departe a noastră, a tuturora, indiferent de care parte a frontierei te afli. Cântecele patriotice ale corului „Dragoș Vodă” răsunau în liniștea pădurii ca un îndemn la solidaritate și grijă pentru viitorul nostru pe aceste meleaguri ștefaniene, întregind starea de spirit înălțătoare a momentului, dar și ca o rugă către Cel de Sus pentru a nu se mai repeta asemenea tragedii în Bucovina. Revenită la Bahrinești, Familia Regală s-a reținut ceva mai mult de vorbă cu localnicii, de data aceasta în curtea școlii, urmând ca masa festivă să fie servită în cantina școlii.
A fost momentul pentru un schimb de mesaje de salut reciproce, fiecare dintre cei prezenți simțind că participă la un eveniment cu adevărat istoric nu doar pentru sat, ci și pentru întreg nordul Bucovinei. În după amiaza aceleiași zile, înalții oaspeți s-au îndreptat din nou spre vamă, fiind însoțiți de aceeași delegație din partea bahriniștenilor care i-a întâlnit. Din partea noastră, prin grija fratelui Mihai, i-am transmis Majestății o colecție valoroasă de timbre, adusă de la Chișinău, și două lăzi de vinuri selecte din cramele basarabene. Măcar prin faptul că a fost unică în nordul Bucovinei în perioada postbelică, vizita Familiei Regale rămâne, pentru istoria ținutului nostru, un eveniment de neuitat, iar pentru Bahrinești, o mare onoare și o la fel de mare mândrie pentru faptul de a fi fost gazdă primitoare a fostului Suveran. 

Eugen PATRAŞ, istoric, jurist, doctor în drept internațional public. Născut la 15 septembrie 1959 în comuna Bahrineşti, regiunea Cernăuţi. Studii medii și superioare la Școala din Bahrinești (1966-1976), Universitatea de Stat din Cernăuţi, Facultatea de Istorie (1977- 1982), Universitatea de Stat din Chişinău, Facultatea de Drept (1988-1993), ŞNSPA Bucureşti, Facultatea de Relaţii Internaţionale (1995 – 1997)., Universitatea “Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, Facultatea de Drept, Studiile de doctorat (1993-1997). Profesor la Școala Tehnico-profesională nr.5 din Cernăuți (1982-1985), instructor UTCL - Organizația raională Hliboca (1985-1987), instructor în Сonsiliul Raional Șevcenko al orașului Cernăuți – Secția organizatotrică (1987-1990), prim-vicepreşedinte, vicepreședinte și secretar executiv al Societăţii pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” din regiunea Cernăuţi (1990-1993), avocat în Baroul București (din 2002). Membru fondator (în 2013) și vicepreședinte al Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți. Autor al monografiei Minoritățile naționale din Ucraina și Republica Moldova – statutul juridic (Cernăuți, Ed. Alexandru cel Bun, 1999) și a mai multor publicații în periodice din Ucraina și România. Premiul „Andrei Rădulescu” al Uniunii Juriştilor din România (1999). Premiul Institutului Cultural Român (2015) și al Fundației Răsăritul Românesc (2017).