Memorii inedite ale unei bucovinence, deportată de sovietici în stepele Kazahstanului, împreună cu întreaga familie

Ceea ce conțin paginile de mai jos reprezintă memoriile Valeriei Cijevschi, originară din satul Bahrinești, fostul județ Rădăuți, astăzi raionul Hliboca din regiunea Cernăuți, care la vârsta de cinci ani a fost deportată, în noaptea de 12-13 iunie 1941, în Kazahstan de către regimul sovietic, care a ocupat Nordul Bucovinei un an mai devreme în baza mârșavului pact Ribbentrop-Molotov, împreună cu maică-sa Ștefania Broască-Cișevschi și fratele Eusebiu, cu bunica după mamă Ecaterina Broască și bunicii după tată Ecaterina și Constantin Cijevschi, pentru faptul că tatăl acesteia, Dionizie Cijevschi, în perioada când s-a instalat în mod arbitrar noua frontieră se afla în România.

Acesta a fost delictul pentru care cele două familii – a mătușii mele Ștefania Cijevschi, alături de copiii și socrii săi, și a bunicii mele Ecaterina Broască, împreună cu nora ei Paraschiva Broască și doi copii, au fost sortiți să moară de foame într-un lung supliciu de câțiva ani în arida stepă kazahă. Spun memorii, însă nu cred că vor corespunde pe deplin acestui gen clasic de scriitură, fiind vorba în fine de un copil de 5-7 ani care își amintește peste decenii de modul cum a reușit să supraviețuiască, unica din toate celelalte rude ale sale, în acele condiții inumane și atroce în pofida tuturor vitregiilor sorții, dar și cu prețul renegării propriei identități în cele din urmă. De aceea voi spune că aceste note nu au fost scrise chiar de Valeria Cijevschi, ci aparțin fiicei sale Natalia Iacimeniova, așezată cu traiul la  Ekaterinburg în Rusia, căreia maică-sa i-a împărtășit de-a lungul mai multor ani din trăirile sale, iar ea le-a sistematizat și le-a întruchipat sub formă de memorii, subsemnatului rămânându-i doar  misiunea de a le atribui un aspect mai literar în limba română, însă valoarea lor de document unic într-un fel este comparabilă, și nu cred că exagerez, cu celebrul și tragicul jurnal al Anei Frank care denotă ororile holocaustului în Europa Occidentală.
Totuși, se cuvine a sublinia încă un amănunt foarte important în legătură cu memoriile respective. Acestea au fost scrise înainte ca Valeria Cijevschi, devenită apoi Valentina Podrezova, iar după căsătorie Boicenko, să-și descopere originile sale, adică adevăratul nume, ziua când a apărut pe lume, locul de unde provine, neamul din care se trage, rudele, precum și împrejurările vieții și morții acestora, pentru ca în cele din urmă, după șaptezeci de ani, să revină la rădăcini, la pragul casei părintești, adică la ceea ce-a mai rămas din lăcașul în care a văzut lumina zilei, în curtea în care s-a jucat în copilărie, în livada în care a cules nucile și perele de care și-a amintit pe parcursul întregii sale vieți. Și această minune, adică revenirea la baștina adevărată, s-a produs tot datorită fiicei sale Natalia, care s-a îndărătnicit cu tot dinadinsul să dezlege misterul identității mamei, dar și rădăcinile neamului din care ea provenea, iar în cele din urmă fiind vorba chiar de propriile origini, pe care ea a insistat cu toată puterea și încrederea că are dreptul să le cunoască, deoarece nu accepta să fie în această viață aidoma unor ciulini purtați de vânt prin imensitatea stepei unde i-a fost sorocit să se nască. Astfel eforturile ei îndelungate s-au soldat cu succes în ultimă instanță (dar aceasta este o altă poveste, la fel de captivantă și impresionantă, din care menționăm doar faptul că în urma îndelungatelor căutări a descoperit la Arhiva Ministerului Apărării din Rusia listele pe vagoane ale unuia din cele două trenuri cu deportați expediate de la gara din Adâncata, dar în care nu s-au aflat rudele sale), culminând cu o vizită, în anul 2010, la Bahrinești, bineînțeles,  împreună cu maică-sa din Kazahstan, dar și cu propria fiică Ana, de aceeași vârstă cu bunica ei când aceasta a fost smulsă din cuibul părintesc.  
Recent s-au împlinit 80 de ani de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov,  ”monstruosului pact”, după cum era etichetat până nu demult și despre care în ultimul timp nu se prea vorbește în România, evenimentul respectiv fiind trecut aproape sub tăcere, spre deosebire de alte țări, bunăoară, Polonia și Țările Baltice. Explicația acestui fenomen, care transpare pe ici-pe colo în spațiul mediatic și virtual, este pur și simplu fulminantă prin absurditatea sa, chipurile, din cauză că ar produce celor ce s-au pricopsit cu teritorii de pe urma pactului ... disconfort moral! Însă pentru cele câteva milioane de români bucovineni și basarabeni efectele pactului au constat în supliciile celor nouă cercuri ale infernului, despre care mărturisesc și aceste pagini cutremurătoare despre drama (aș putea zice cu totală îndreptățire și holocaustul) conaționalilor noștri deportați în Siberia și Kazahstan văzută cu ochii și trăită cu sufletul unui copil, dramă care rămâne în continuare necunoscută în toată amploarea,  profunzimea și imensitatea tragismului ei existențial  nu doar lumii întregi, ci și propriei națiuni.

Ștefan BROASCĂ      

 În memoria mamei mele Ștefania Broască-Cijevschi

 Ia mаmei

M-am trezit din somn la tânguirile sfâșietoare și pline de amărăciune nereținută ale mamei care alternau cu suspine și văicăreli deznădăjduite. Mama stătea deasupra patului meu și se străduia, după câte îmi dădui seama, să mă ridice cât mai repede din pat. Imediat am izbucnit și eu în plâns, fiindcă am simțit că se întâmpla ceva groaznic, apoi am început să urlu în gura mare fiind cuprinsă de o spaimă inexplicabilă ce pătrunsese dintr-odată în toată ființa mea. Iar spaima aceasta devenise și mai puternică când am văzut că nimeni nici nu încerca să mă ogoaie, să mă liniștească. Am înțeles că era ceva deosebit de rău, o nenorocire adevărată și implacabilă se abătuse asupra noastră, dar nu puteam înțelege ce anume și în ce constă ea. Bunelul ședea pe un scaun cu capul plecat jos de tot, iar bunica își frângea mâinile îmblând prin odaie de colo-colo și sforțându-se să-și înăbușe suspinele disperate. Și numai după aceasta am observat doi bărbați stătând în picioare lângă pragul ușii. Erau în haine militare, tăcuți și gravi. Cu chiu cu vai am înțeles că trebuie să tac, să nu mai țip, că trebuie să mă liniștesc. Mama a prins să mă îmbrace cu mai multe rochițe una peste alta, care stăteau foarte strâns pe mine, din care cauză am început să scâncesc din nou mofturoasă. Mama încerca să mă convingă că așa trebuie, deoarece aveam voie să îmbrăcăm oricâte haine, însă cu noi puteam să luăm doar o singură bocceluță cu lucruri din casă. Aveam cinci ani și era în vara anului 1941. Noi eram scoși cu forța din casa noastră și duși într-o străinătate neagră foarte depărtată și fără întoarcere, dar acest fapt l-am înțeles mult mai târziu.
Apoi din adâncul neguros al memoriei mele s-a prefigurat în continuarea acelei amintiri întipărite pentru toată viața mea imaginea podelei vagonului de marfă sau de animale, în care se aflau îngrămădiți o mulțime de oameni. Noi, însă, aveam un colțișor aparte, adică acesta aparținea doar oamenilor dragi pe care îi știam dintotdeauna – mama, fratele, buneii. Cu ei mă simțeam în siguranță și pace. Mama era alături de mine și eu nu aveam nici o grijă, iar toată acea lume înfricoșată și disperată care își deplângea soarta năpăstuită ce dăduse peste ei pe neprins de veste prin rugăciuni și lacrimi amare nu mă speria deloc, fiindcă majoritatea din ei erau din același sat și se cunoșteau între ei. Fratele meu mai mare, Euzebi, care avea nouă ani, încerca să mă distreze povestindu-mi ce văzuse prin micuța ferăstruică zăbrelită, situată undeva sus deasupra capetelor noastre, unde el reușise de acum să se cațere și să privească în afară. Mi se părea totul deosebit de interesant și minunat. De fapt, Euzebi întotdeauna îmi spunea povești și–mi depăna diferite pătărănii. Îmi mai aduc aminte, când eram ”acasă”, eu și cu bunica priveam prin geam la frățiorul meu jucându-se afară în curte, cum cu multă bucurie și ardoare băiețească făcea niște oameni zdraveni de zăpadă, ceea ce mă bucurau și pe mine nespus de mult, fiindcă știam că-i face anume pentru surioara lui dragă. Urmărindu-l cum se zbenguie fericit prin omăt, vroiam și eu s-o zbughesc pe ușă afară, însă eram oprită cu strictețe. Probabil, eram bonavă... Dar mai păstrez și alte amintiri cu fratele meu ”de acasă”... Iar mai târziu, de acum în altă lume, când Euzebi, la vârsta sa fragedă încă, muncea văcar în sovlhozul din Kazahstan și se întorcea târziu și foarte obosit  la bordeiul în care locuiam, adeseori îmi amintea cu mare regret cât de bine ne-a fost în ”casa” noastră,  pe care mi-o închipuiam drept un cuib de rândunici de sub streașina ei, rămasă acum undeva atât de departe nu doar ca distanță, ci și în timp, deși de la noaptea cea înspăimântătoare când fusesem răpiți de acolo trecuseră doar un singur an sau doi. Însă, din păcate, eu de acum nu mai păstram în memorie aproape nimic sau foarte puțin despre ”casa” noastră, iar când am revenit aici peste mai bine de șaptezeci de ani așa și n-am reușit să-mi reamintesc ceva cu claritate, doar niște imagini părelnice și confuze, dintre care mai clară era cea a unei fântâni din care eu deseori beam apă. Totuși, din spusele fratelui meu știam că îmi plăceau perele din livada noastră și pâinea neagră și mirositoare cu care ne servea un vecin. Mai multe îmi amintesc de odaia în care locuiam cu un cuptor impresionant, pe care dormeau bunelul și bunica, iar de partea cealaltă se afla patul meu. Îmi aduc aminte cum din gura cuptorului se scoteau pâini aburinde și turte dulci în formă de cocostârci, steluțe și diferite figuri geometrice. Bunica îmi spunea că acești ”cocostârci” ne vor aduce primăvara  mai degrabă. Tot în această odaie o sâcâiam întruna pe bunica să-mi spună de unde m-am luat eu pe lume și o dată, când afară ploua, ea îmi arătă un nor sus pe cer și îmi spuse: ”Dumnezeu te-a făcut și te-a așezat pe acel nor, iar de acolo ploaia te-a coborât în pridvorul din fața casei, de unde tipa-tipa ai venit la noi”.
 Acest tablou frumos îmi plăcea foarte mult și mi s-a întipărit în memorie drept o imagine luminoasă aducătoare de bucurii și care-mi alina sufletul în momentele foarte dese de tristețe și necazuri copilărești, fără să-mi dau seama în același timp ce dramă inumană și absurdă trăiau acele suflete de oameni în mijlocul cărora eu mă aflam și datorită sacrificiilor cărora am supraviețuit în acea lume crudă. De aici provinea și plăcerea mea deosebită de a umbla din vară și până toamna târziu prin băltoace cu picioarele goale în toți acei ani de război pe care i-am trăit împreună cu familia mea, însă nu prin băltoacele din curtea casei noastre, din Ucraina Vestică, cum ne spuneau nouă localnicii că, chipurile, de acolo am fi fost aduși aici, ci prin cele din Kazahstan, pentru ca să aflu abia după ce mi-am trăit întreaga viață adevăratul loc de unde proveneam eu și care se numea Bucovina și să înțeleg că limba pe care o vorbeam cu mama, buneii, fratele și celelalte rude ale mele era limba română. Din graiul pe care îl vorbeam atunci de la mama mi-a rămas în memoria de adult doar un singur cuvânt – ”catrință”, dar așa și n-am reușit se aflu de la cineva ce însemna el și din ce limbă provenea.  Astfel, lipăind prin băltoacele unui aul din imensa stepă kazahă, mi-am călit organismul și până la vârsta de peste douăzeci și cinci de ani n-am știut ce înseamnă bolile de gât sau de piept, însă a avut de suferit auzul meu, fiindcă din cauza unui abces de timpan am rămas surdă de-o ureche pe tot restul vieții mele, ceea ce mi-a produs, în special în tinerețe, suferințe și incomodități de neimaginat, deoarece nu puteam stabili nici în ruptul capului din ce parte venea cutare sunet sau cutare zgomot – din stânga sau din dreapta. Deosebit de grav mă deranja acest lucru în activitatea mea profesională de profesoară de fizică, adică cu elevii la ore. Pentru ca să-mi dau seama care din ei vorbește, trebuia să-i privesc drept în față, să le urmăresc gurile și expresiile chipurilor lor. De aceea în mediul celor cu care eu conviețuiam și contactam treceam drept o fată ciudată. Uneori mi se părea că cineva mi se adresează din partea stângă, dar nu auzeam când altcineva mă striga pe nume din partea dreaptă, din care cauză eram catalogată drept o ”persoană stranie”. ”Și de ce te bucuri?” – mă întrebau iritați interlocutorii, fără să înțeleagă că satisfacția mea era determinată de faptul că ei nu-și dădeau seama că eram pur și simplu surdă, ceea ce pentru mine reprezenta un lucru deosebit de jignitor. O dată, în mediul studențesc în care mă aflam atunci, am avut imprudența să mă confesez unei prietene referitor la problema mea de auz, lucru despre care am regretat apoi foarte tare, fiindcă aceasta cu orice prilej căuta să mă umilească în public strigând în gura mare ca să audă toată lumea: ”Ah, am uitat că tu ești surdă!”. De aceea mai mult în viața mea nu am recunoscut nimănui vreodată că aș sta prost cu auzul, cu excepția familiei mele.
Dar să revin la ferăstruica din vagonul care zile la rând uruia pe șine, ducându-ne pe noi toți undeva tot mai departe și mai departe. Eu vroiam cu tot dinadinsul să privesc prin mica ferăstruică aflată atât de sus deasupra capetelor noastre, fiindcă îmi imaginam că puteam să văd de acolo o altă lume, necunoscută mie, atractivă, fermecată. Dar era foarte greu să-i pot convinge pe acei alături de mine să mă urce acolo, deoarece bunelul era bătrân și probabil neputincios, iar mama și bunica de asemenea nu erau în stare, fiind mai mici de statură, după cum îmi închipuiam eu. Totuși până la urmă cineva s-a îndurat de mine și m-a urcat la ferăstruica zăbrelită prin care am văzut un drum ce gonea nebunește alături de tren, iar de-a lungul lui o mulțime de păpuși alergând unele după altele, parcă într-un joc vesel de copii. Îmi imaginam că acestea aleargă după mine, strigându-mi numele, și mie îmi părea atât de rău că, plecând de acasă în mare repezeală și spaimă, mama a uitat să-mi ia jucăriile mele. Și atunci am prins să-i rog pe cei alături de mine să-mi ajungă una din acele ”păpuși”, măcar una singură, că doar nu le-o fi părut rău, din cele foarte multe care rămâneau în urma noastră ... pe stâlpii de electricitate sau de telegraf, fiindcă eu nu vedeam altceva decât izolatoarele pe care atârnau firele. Adulții rămâneau însă surzi și tăcuți, iar în ochii mamei și ai bunicilor străluceau lacrimi ascunse cu grijă. Desigur, nimeni din ei nu putea să-mi facă mie acest hatâr, ba mai mult, zile la rând trenul nici nu oprea în vreo stație, ducând sufletele noastre în interiorul unei țări imense, străine și primejdioase. Se terminau rezervele de apă, iar acolo unde, totuși, foarte rar staționa trenul, apa se găsea cu mare greutate și foarte puțină. Oamenii din vagon sufereau foarte tare de sete. În colțul nostru de vagon apa ce mai rărmăsese era păstrată doar pentru mine, dar și aceasta odată și odată s-a terminat. Și atunci eram lăudată de cei mari că sunt o fetiță cuminte pentru că nu fac nazuri, însă mai târziu am depășit și această stare și a prins să mi se facă rău. Nu aveam apă, iar trenul nu oprea nicăieri. Și atunci bunica din partea mamei (Ecaterina Broască) își sacrifică sticluța ei de aghiazmă, la care ținea foarte mult și o păstra undeva ascunsă ca ochii din cap, fiindcă credea cu tot sufletul ei că această apă sfântă ne va ocroti de orice nenorocire. Biata de ea nu putea ști că de acum înainte în viața ei scurtă care-i mai rămăsese  nu va mai lua în gură nici un strop de aghiazmă și niciodată nu va putea merge la biserică. Nu i-a fost dat să supraviețuiască în deportare, la fel ca și tuturor celorlalte rude ale mele, care au trăit acei doi-trei ani, cât le-a fost scurtul soroc, într-un adevărat bordei, îngropat pe jumătate în pământ, în timp ce iernile din stepa kazahă erau deosebit de aspre, cu geruri de crapau pietrele și viscoale năpraznice. Bunica va muri la o vârstă cu puțin peste 60 de ani în urma unei pneumonii virulente. Născând și ridicând pe picioare zece copii, dintre care unul a decedat de mic, pe toți ceilalți însă i-a lăsat la casele lor în pitorescul sat de lângă Carpați, numit Bahrinești, din fostul județ Rădăuți, după cum am aflat eu peste aproape șapte decenii,  datorită perseverenței și îndărătniciei inexplicabile ale fiicei mele Natalia care nu știu de unde și cum și-a asumat această misiune imposibilă de a descoperi rădăcinile noastre. Bunica a trebuit să-și dea duhul de una singură, deoarece nu a avut pe nimeni alături s-o îngrijească. Pe atunci din marea noastră familie rămăsesem în viață doar eu, care de asemenea zăceam în neștire de mai multe zile suferind de o arșiță foarte puternică provocată de aceeași boală gravă ca și a bunicii. Soarta mea, însă, mi-a dăruit șansa ca să depășesc această boală și să rămân în viață, deoarece cu puțin timp înainte mă luase o altă rudă de-a noastră, după cum mi-am explicat eu în toți anii cât am trăit, pentru ca să aflu în cele din urmă, adică după șapte decenii, că femeia care m-a salvat nu avea vreun grad de rudenie cu noi. Când mi-am venit în fire și puteam să mă ridic din pat, m-am întors la bordeiul nostru, unde imediat m-am îndreptat spre cofa cu apă, fiindcă eram chinuită de o sete insuportabilă, și atunci abia am observat că bunica de acum nu mai era cu noi...
Toți acei ani din deportare familia noastră a avut o existență extraordinar de chinuită. Mama mea era o femeie tânără și frumoasă, ea unica dintre noi  fiind în stare să muncească ca să ne întrețină, ceea ce era absolut cu neputință, deoarece erau atâtea guri flămânde – bunelul și bunica după tată (Ecaterina și Constantin Cijevschi), foarte bătrâni deja, bunica după mamă (Ecaterina Broască), încă mi se părea tânără, după cum am mai spus, dar care în realitate nu prea era, însă nimeni nu-i dădea de lucru, precum și doi copii – eu și fratele meu Euzebi. Bunica Catrina fusese deportată împreună cu o noră a sa (Paraschiva Broască) și doi copii, care locuiau separat, însă nici unul din ei nu a supraviețuit. Euzebi îmblase acasă doi ani la școală, știa să scrie și să citească, dar nu în ... limba rusă, îi plăcea să deseneze și era în general un frățior minunat. Imediat de cum am foat repartizați definitiv în această așezare din imensa stepă kazahă (satul Kominternoe, raionul Novorosiisk, regiunea Aktiubinsk), mama a prins să muncească în sovhozul de aici. Ne-am instalat cu traiul într-un bordei părăsit, fără podea, dar care era separat în două încăperi. După câte îmi dadeam seama atunci, în vagonul de animale cu care eram duși la un alt capăt de lume se aflau mai multe familii de deportați din același sat, între  care și un bărbat (Profir Grigoraș) cu doi copii (Petru și Lidia). Acest om grav, taciturn fusese cândva îndrăgostit de maică-mea. Soția sa în acele zile tragice de 12-13 iunie trebuia să nască, însă din cauza unor complicații a fost internată la spital, unde a și decedat la scurt timp. Copilul care apoi a apărut pe lume, numit Dionizie, a fost luat de sora mamei mele (Leontina Broască-Ionuță), care locuia în vecinătate, lucruri aflate mult mai târziu. De fapt, anume Dionizie Grigoraș a reprezentat pista pe care până la urmă fiica mea Natalia a reușit s-o urmeze și să dea de urmele familiei părinților mei, iar eu să-mi descopăr rădăcinile și propria identitate.
Așa s-a întâmplat ca mai târziu familiile Cijevschi și Grigoraș să se unească. Eu în toți acei ani, dar și mult mai târziu nici n-am știut cum îl chema pe acest om. Însă nici el, la rândul său, niciodată n-a insistat ca să-i spun tată și nici nu-și ascundea răceala pe care ne-o purta. În schimb, față de mama nutrea o dragoste nemărginită, mereu căuta să-i prindă privirile și era gata să facă orice pentru ea. A meșterit în bordeiul nostru priciuri pentru toată lumea, așa că nu mai dormeam pe pământ ca în primele zile. Și eram nouă suflete. Mama venea de la corvoada din sovhoz foarte târziu și extrem de istovită, însă totdeauna găsea timp să mă mângâie și să mă ogoaie. Mi-au rămas în memorie pentru toată viața atingerile ei drăgălașe, care făceau să dispară imediat toate durerile și supărările mele din timpul zilei,  să mă simt împăciuită și ocrotită. Zilele cele mai frumoase erau pentru mine cele de sâmbăta. Atunci mama mă îmbăia îndelung,  mă îmbrăca în hăinuțe curățele și îmi pieptăna cu migală părul meu lung și bogat, împletindu-l în patru cosițe pe care apoi le lega cu o cordeluță. Mai târziu, la grădinița din sat educatoarelor și dădacelor le plăcea foarte  mult să atingă părul meu, dorind să se încredințeze că este natural, ceea ce pe mine mă supăra foarte tare, deoarece acestea niciodată nu întrebau cine mi-a împletit cosițele. Apoi,  pe la grădiniță veneau în permanență diferite comisii care controlau ba una, ba alta și în primul rând întotdeauna doreau să se convingă că eu nu aveam păduchi sau linte, ceea ce nu s-a întâmplat vreodată cât a fost în viață mama, lucru ce-i mira mult pe toți acești controlori. Așa am scăpat de numeroasele atentări la cosițele mele și am făcut față tuturor încercărilor de a mi le tăia.  
Îmi mai aduc aminte că verile mi le petreceam împreună cu copiii din familiile kazahilor. Fetițele acestora de asemenea aveau cosițe în care erau împletite diferite monede. O dată am luat foarfecele și pe ascuns i-am tăiat unei fetițe cea mai frumoasă monedă, după care am alergat bucuroasă la mama ca să-i arăt cu ce m-am pricopsit. Fața mamei mele s-a înnegurat dintr-odată când a priceput ce-am făcut eu, însă mi-a spus foarte calm și apăsat că trebuie să mă duc și să-i leg fetiței moneda la loc, ceea ce până la urmă, cu mare greutate, așa și am făcut, însă după aceea mult timp am rămas nedumerită de atitudinea mamei, pentru ca mai târziu să înțeleg cât de necesară și cât de greu era pentru mama să fie atât de severă cu mine. Cazurile de furt și diferite alte fapte urâte erau frecvente în acele vremuri grele, însă mama niciodată nu permitea nimănui așa ceva. La fel de neîndurătoare era în cazuri asemănătoare și cu fratele meu vitreg Petru.
Desigur, îmi iubeam foarte tare mama și dormeam numai cu ea. Nu știu din ce cauză insistam să fac acest lucru, probabil că din cauza zădărârilor continue ale fraților mei sau a geloziei față de tatăl-meu vitreg, dar poate și pentru faptul că bunicile mele o jeleau mereu pe mama că, adicătelea, ar putea biata de ea să se prăpădească de atâta muncă grea și istovitoare în sovhoz. Într-o noapte am fost cuprinsă de o criză de isterie însoțită de diferite halucinații. Mi se năzărea că în pragul ușii stătea dracul, un bărbat negru și hidos, care sfâșia cu un cuțit sacul nostru cu lucrurile familiei, sac care era păzit cu strășnicie de către toți ai casei, eu însă așa și n-am aflat vreodată ce se găsea în el. După ce termină de tăiat sacul, dracul vru să facă același lucru și cu mama și atunci eu am  prins să urlu atât de înspăimântător, încât toată familia alertată nu-și putu veni în fire multă vreme. Una din bunici îmi spusese apoi că așa ceva s-a întâmplat cu mine și ”acasă”, însă atunci vedenia mea era cauzată de frica de lup, care acolo era socotit drept cea mai înfiorătoare fiară.
Toamna târziu, în primul an de viață în deportare, când mama și tatăl vitreg au venit acasă cu rezultatele ”zilelor-muncă”, transformate în produse alimentare, cu care au fost răsplătiți pentru corvoada în sovhoz, s-a văzut cu claritate și cu spaimă că nu aveam nici o speranță că vom putea supraviețui până în primăvară, ceea ce îi îngrijora în mod obsesiv, fiindcă îi vedeam mereu triști și împovărați de gânduri. Apoi nopți la rând dispăreau undeva, pentru ca să se întoarcă mai târziu cu niște tobultoace pline de grâu, pe care le turnau sub paturile-prici unde în prealabil așternuseră bucăți de brezent. Era grâul pe care părinții mei îl furau noaptea nici nu știu de unde și cum. Aceste rezerve de cereale dobândite în mod foarte periculos, fiindcă ei riscau într-adevăr să fie condamnați la cele mai grele pedepse, ne-au insuflat nouă tuturor puțină liniște în suflete, însă o dată cu aceasta s-a instalat în bordeiul nostru și o mare taină. Eu eram instruită să nu suflu cuiva, nu dă doamne, vreo vorbă, fiindcă în caz contrar mama mea ... va muri. Numai în acest fel puteam fi convinsă să-mi țin limba după dinți și doar după mulți ani am priceput că un asemenea pericol era cât se poate de real pentru familia mea. În general, noi toți cei din bordei, eu simțind acest fapt la nivelul instinctului de animal hăituit, trăiam sub povara amenințătoare a unei posibile descoperiri a tainei noastre și de aceea bunicile mele nu se mai bucurau ca altădată de vizitele oaspeților cu aceeași soartă nenorocită ce proveneau din satul lor de ”acasă”. Nu mai aveam voie să ne zbenguim prin bordei, fiindcă am fi putut astfel să ne vârâm întâmplător sub prici și să dăm în vileag cuiva comoara noastră de acolo. Oricât de mult nu-l iubeam atunci pe tatăl-meu vitreg, însă am conștientizat mai apoi că el mi-a salvat pur și simplu atât viața mea, cât și a propriului său fiu cu un risc extraordinar. La scurt timp tatăl vitreg a fost mobilizat în ”trudarmia” – așa-zisele unități de muncă, de unde noi am primit o scrisoare sau două, după care n-am avut nici o veste de la el și n-am mai aflat nimic despre soarta lui, care nu putea fi alta decât moartea inevitabilă. Mama suferea foarte tare și o vedeam în permanență cu lacrimi în ochi. 
            Într-o noapte m-am trezit brusc din somn și am început să plâng în hohote și să țip, fiindcă dormeam nu cu mama, ci cu bunelul. Din cealaltă încăpere răzbăteau strigătele de durere ale mamei și eu insistam cu tot dinadinsul să intru acolo și să văd ce se întâmplă, însă nu eram lăsată nici în ruptul capului, iar eu deveneam tot mai disperată, deoarece mi se părea că cineva o  omoară și de aceea nu puteam pricepe de ce nu mi se deschide ușa. Bunelul de acum nu ma avea putere să mai facă față sforțărilor mele, strigându-mi ceva repetat una și aceeași. În cele din urmă a așuns și la mine sensul cuvintelor sale: ”Încetează să răcnești și ascultă... Nu mama plânge, ci un  copilaș mic!”... Abia atunci m-am liniștiti puțin și am început să-l copleșesc pe bunel cu întrebările mele – de unde s-a luat copilașul? El a început să-mi povestească basmele cu barza care aduce copii, dar eu de acum numai credeam în asemenea povești, fiindcă înțelegeam că nici o barză n-avea cum să intre pe ușa bordeiului nostru. Sărmanul bunel nu mai știa ce să zică și cum să iasă din încurcătură cu mine, însă ușa se deschise și veni la noi bunica, care mă liniști imediat, spunându-mi că mama e bine, deși puțin cam bolnavă, și mă conduse la patul ei. Mama îmi zâmbi istovită și mie acel zâmbet mi s-a părut atât de drag ca soarele care apare de după nori într-o zi mohorâtă și de atunci chipul ei mi se asocia întotdeauna cu o rază solară luminoasă. Alături de ea se afla o legăturică: ”Este surioara ta, mi-a spus cu blândețe, dacă tu n-o vrei, am s-o dau unei vecine”. Eu cu multă bunăvoință am spus că sunt de acord cu o astfel de soluție, dar când într-o bună zi a intrat la noi o femeie, eu am crezut că aceasta a venit într-adevăr după surioara mea și atunci m-am împotrivit cu hotărâre. Din păcate, eu așa și nu-mi amintesc cum o chema, iar mama era foarte amărâtă și nefericită că micuța ei era bolnavă de hernie și încerca cu multe sacrificii și dăruire s-o vindece, însă fără vreun rezultat evident. Eu de fiecare dată o ajutam pe mama s-o îmbăieze și în general petreceam mult timp cu ea, însă adânc în suflet totuși o iubeam mai mult pe măicuța mea, fiind dominată de un egoism înrădăcinat. Îmi plăcea când mi se acorda atenție numai mie,  când eram lăudată și alintată de către toată lumea. Frățiorul meu Euzebi îmi spunea că lui îi plac mânuțele mele mici, care sunt cele mai frumoase și minunate de pe lume. El îmi povestea diferite povești despre prințese alese, spunându-mi întotdeauna că toate acestea seamănă cu mine...   
Cel mai nesuferite pentru mine erau rugăciunile de seară. Erau foarte multe că eu nici nu le puteam număra. După fiecare din ele, îndoiam câte un deget și după ce făceam acest lucru cu degetele de la ambele mâini, trebuia să continui cu încă alte trei din ele. Acum înțeleg că rugăciunile îmi suplineau lipsa poeziilor, contribuind la dezvoltarea memoriei mele. De aceea mă străduiam, în special când bunica nu se afla alături, fiindcă ea nu scăpa prilejul să mă corecteze imediat, să introduc în textul lor orice fraze îmi doream. Și anume așa procedam în momentele când mă rugam împreună cu mama, deoarece ea niciodată nu asculta ce rosteam eu, adică orice ce-mi trecea prin cap. Mama era întotdeauna cufundată în gândurile sale negre, care o copleșeau zi de zi, iar principalul dintre acestea era cum să supraviețuim. Trebuiau hrănite nouă suflete și doar ea singură era în stare să muncească. Primăvara a venit rândul și frățiorului meu să se ducă la lucru, fiind dat la păscut vițeii, însă a răcit foarte tare și a bolit mult timp. După ce s-a însănătoșit, din nou a mers la păscutul vițeilor. Acum îl vedeam tot mai rar. Doar duminicile mergeam la râu, unde puteam să mă scald oricât vroiam. Cu dânsul mă simțeam bine, fiindcă știam că eram ocrotită și nimeni nu îndrăznea să mă supere cu ceva. Se purta foarte grijuliu cu mine. S-a maturizat cu mult înainte de vreme. Nu umbla la școală, fiindcă aproape deloc nu cunoștea limba rusă. Anume el m-a învățat să iubesc natura, îmi spunea cum se numesc diferite plante și flori, care boabe sunt comestibile și care otrăvitoare. M-a învățat să culegem leurdă și urzici, dezgropam rădăcini de lalele sălbatice, numite acolo ”buzliki”, pe care le foloseam în mâncare. Însă cel mai important era faptul că Euzebi se dovedea a fi foarte iscusit la prinderea popândăilor de stepă și în primăvara anilor 1942-43 pot spune că anume datorită capturilor sale s-a salvat întreaga familie de foame. Mama îl susținea sufletește foarte tare, îl lăuda și îl încuraja întotdeauna cu multă dragoste. Într-adevăr, merita din plin recunoștința noastră, deoarece vânatul de popândăi era o sarcină foarte anevoioasă. Ca să prindă doar o singură jivină de acestea, trebuia să care de departe de la râu o grămadă de căldări de apă. Numai într-o singură gaură încăpeau vreo șase căldări, iar popândăii aveau un labirint extins și foarte adânc de galerii subterane...
În prima iarnă a murit bunelul. A murit resemnat și tăcut. Nu cerea nimic, doar se plângea că-i sunt picioarele reci. Suferea de frig în permanență. Bunicile îi puneau la picioare pietre de râu înfierbântate, pe care apoi noi le scoateam cu grijă de sub boarfele ce serveau de plapume.  Apoi a murit soția lui, adică bunica după tată. A murit de asemenea în tăcere și cu aceeași resemnare pe chip, de parcă ne-ar fi șoptit că plecarea ei de pe această lume neprietenoasă ar face bine nouă tuturora. Cealaltă bunică, după mamă, cea mai tânără dintre ele, ne-a mărturisit apoi că răposații mâncau foarte puțin, se străduiau ca din porțiile lor să ne lase nouă cât mai mult, iar noi, copiii, săream în sus de bucurie pentru  porția suplimentară ce-o obțineam. Se părea că moartea s-a instalat cu îndărătnicie în locuința noastră, fiindcă puțin mai târziu a decedat și micuța mea surioară de doar opt luni... Mama din nou își petrecea timpul mai mult plângând. Mi se pare, era anul 1943. Adulții îl blestemau în permanență pe Stalin, pronunțând acest nume atât de urât de ei cu accentul pe ultima silabă, fiind ferm încrezuți, fără nici un pic de îndoială, că numai el este vinovat de toate suferințele neomenești ale noastre. Eu nu înțelegeam cine este acest om înfiorător și ce are el cu noi...
Primăvara anului 1944 ne-a adus o altă nenorocire în familia noastră atât de pătimită printr-o nouă îmbolnăvire a fratelui meu, care iarăși a răcit. De data aceasta mult mai grav, el nemaifiind în stare să muncească. Nimeni de-ai casei nu bănuia că era vorba de tuberculoză. Eu întâmplător am aflat acest lucru, când împreună cu copiii de la grădiniță am fost scoși la primblare. Noi toți cântam un cântec sovietic patriotic – ”Peste dealuri și vâlcele”, pe care eu îl știam pe de rost, deși nu înțelegeam sensul cuvintelor, deoarece încă nu învățasem bine limba rusă, dar totuși cântam cu multă însuflețire împreună cu ceilalți copii.  De departe am văzut în stepă ciurda de viței și pe fratele meu culcat în iarbă. Eu m-am bucurat foarte tare, Euzebi la fel, când m-a observat, s-a ridicat în picioare și îmi zâmbea fericit. Atunci una din educatoarele care ne însoțeau i s-a adresat celeilalte colege pe un ton imperativ: ”Duceți copiii mai departe de acești viței tuberculoși și de păstorul lor la fel de tuberculos!”. Am înțeles că fratele meu a fost umilit într-un mod deosebit de dureros și urât, dar în același timp am văzut dintr-odată cu claritate că toți vițeii erau într-adevăr bolnavi, iar frățiorul meu drag nu era decât o ființă mică, lipsită de orice apărare și amenințată de o mare nenorocire. Așa îmi explic acum sentimentele mele, precum și tristețea nemărginită și profundă ce mă cuprinsese atunci pentru o mare parte din existența mea viitoare.           
În acele zile moartea era o prezență obișnuită în satul pierdut undeva în imensa stepă asiatică, în care ne-a aruncat soarta vitregă, moartea ne însoțea pe noi toți, bătrâni, tineri, copii și prunci, aduși aici, în virtutea nu știu cărui cataclism planetar și cu implicarea celor mai malefice forțe ale naturii, să pătimim în fiece clipă a vieții noastre deznădăjduite, fără să întrezărim cumva vreo rază de speranță, cufundați într-o existență efemeră, dar fără nici o limită în supliciile pe care le suportam cu gândul la cei dragi și la hrana ce ne putea menține încă în această viață pe cât de insuportabilă, pe atât și de frumoasă în trecut, în special în amintirile noastre. Aproape în fiecare zi, la grădiniță, de obicei la ora mesei, venea un copil sau altul care rostea un nume, iar apoi una și aceeași frază: ”Du-te acasă, ți-a murit mama!” sau altcineva din rudele apropiate. Când își făcea apariția acest vestitor lugubru, toți copiii încremeneau, aproape că încetau să mai respire, rămânând cu lingurile pur și simplu în aer, iar după ce ușa se închidea cu zgomot în urma celui plecat, continuam să mâncăm ușurați. Era în luna mai 1944 și a venit rândul ca un alt copil să intre în sală și să-mi pronunțe numele: ”Cijevschi!„. Am înmărmurit, fără să scot vreun sunet, însă vocea necruțătoare rosti din nou: ”Valeria Cijevschi! Tu ești? Du-te acasă, ți-a murit mama!”. M-am ridicat de la masă, dar nu am putut face nici un pas, fiindcă picioarele nu mă țineau deloc.  Nu simțeam nimic, absolut nimic, parcă mă înghițise un gol imens. Nici un pic de durere, nici un fel de tristețe. Apoi îmi aduc aminte doar cum pășeam pe drum, mă sforțam să merg mai repede, să ajung mai grabnic acasă, pentru ca să mă conving că nu este adevărat ceea ce s-a spus, aducându-mi aminte cum bunica deseori mă certa când n-o ascultam pe mama sau îi luam pâinea din mână și eu mă simțeam atunci vinovată, însă nimeni niciodată nu-mi spunea că ea poate să moară. Ajungând acasă, am fost dintr-o dată pătrunsă de un gând necruțător și dureros că mama mea a murit într-adevăr, deoarece nimeni nu încerca să mă consoleze sau să-mi spună măcar o vorbă.
Mama a zăcut doar o săptămână. Un om bun, care se va dovedi a fi viitorul meu tată, aflând despre aceasta, mi-a spus să iau o strachină și să vin la el după mâncare. Nu departe de bordeiul nostru se afla o gospodărie auxiliară separată a sovhozului, unde era director acest om bun de care am amintit – Podrezov Iosif Maksimovici. Subunitatea auxiliară respectivă dispunea de câmpuri foarte întinse, de un beci foarte mare, în care se păstrau pe timp de iarnă legumele pentru un întreg orășel, Hromtau, situat la o distanță de 50 de kilometri. Aici nimeni nu suferea de foame. Venind de la grădiniță, deseori eram lăsați, împreună cu fratele meu vitreg Petru, să adunăm cartofii care se risipeau în timp ce erau încărcați în mașini. Viitorul meu tată ne permitea să culegem cartofii risipiți pe jos, iar apoi ne privea cu veselie cât de rapid făceam acest lucru și cât de fericiți fugeam apoi de ne scăpărau călcâile spre bordeiul nostru cu cei câțiva cartofi care pentru noi erau o adevărată comoară. Aflând despre boala mamei, această persoană a ordonat ca la cantina sovhozului să mi se dea de mâncare pentru mama. Dar biata de ea de acum nu mai putea mânca, așa că prânzul l-am înghițit noi, copiii. Mama se înăbușea din cauza unei anghine contagioase (difterică) și era de fapt sortită să moară. Boala i s-a tras de la  niște spice otrăvite pe care mama împreună cu fratele meu le-a cules după ce acestea s-au aflat toată iarna sub zăpadă. Deși era conștientă de faptul că aceste boabe pot fi periculoase, foamea care ne răzbea pe noi toți a fost mai puternică decât posibilele urmări ale unui astfel de pas. Din făina obținută din acele boabe otrăvite mama și bunica au copt niște turte, pe care le-au mâncat singure, având totuși grijă să nu ne dea și nouă, ținând cont și de faptul că eu și cu fratele mâncam la grădiniță. În acea perioadă foamea era necruțătoare și insuportabilă, în special duminicile, când grădinița era închisă. Din cauza acestui chin nemaipomenit nu știam ce să facem, nicăieri nu ne puteam găsi locul, gândul la mâncare ne rodea în creier ca un vierme. Bunica ne povățuia să ne rugăm, spunând că așa ne vom simți mai bine, vom uita de foame. M-am dus într-un fel de coteț din nuiele de lângă bordeiul nostru, printre împletiturile căreia răzbătea lumina de afară, și am început să șoptesc cu încrâncenare o rugăciune după alta, iar când le-am terminat pe toate câte le știam, am început să inventez unele din capul meu, rugându-mă până la urmă de Dumnezeu să-mi dea măcar o bucată de pâine, o singură bucățică de pâine.  Se vede că, rugându-mă la început în șoaptă, am început apoi să-mi pronunț ruga cu voce tot mai tare și mai tare, iar în cele din urmă am ajuns să strig cu putere implorările mele către Dumnezeu. În acest moment, dintr-odată se deschide ușa cotețului și înăuntru intră un moș îmbrăcat cu totul în haine albe, cu o barbă lae, lungă și stufoasă, ținând în mână o hrincă mare de pâine, iar pe față îi stăruia un zâmbet plin de milă și compasiune. ”Oare să fi pogorât Dumnezeu la mine?!” – îmi trecu imediat prin mintea mea înfierbântată și disperată, dar după puțină zăbavă, venindi-mi în fire, mi-am dat seama că acesta era bătrânul din vecini, de fapt anume lui îi aparținea și bordeiul în care noi locuiam. Îl vedeam doar adeseori, deoarece ieșea foarte rar din casă. După ce  am depășit momentul surprizei uluitoare de care am avut parte, i-am mulțumit binefăcătorului meu cu lacrimi în ochi, însă nu am avut nesimțirea să mănânc bucata cea mare de pâine de una singură, așa că am intrat cu țipete de bucurie în casă: ”Dumnezeu s-a milostivit de noi și ne-a adus pâine, fiindcă mi-a auzit rugăciunile și a ascultat de ele!”.  Frații mei și-au pierdut pur și simplu graiul, fără să insiste să mă împart cu ei. După aceea mult timp fratele meu vitrerg Petru mergea și el să se roage cu voce tare în coteț, însă rugile sale erau zadarnice. Lui niciodată nimeni nu i-a dat nimic. Moșul din vecini, desigur că-i auzea rugăciunile, însă din cauză că avea mult de suferit de pe urma obrăzniciilor sale de copil nu a manifestat  aceeași bunăvoință și față de el. Între timp, eu deja am prins să plâng cu lacrimi amare, deoarece mama împărți hrinca de pâine pe care am adus-o în mai multe bucățele egale pentru fiecare din membrii familiei. Nu mai țin minte cum m-a ogoit mama, ce vorbe mi-a spus și cum de-a reușit să mă convingă ca să nu mai bocesc, însă m-am calmat doar la mângâierile ei tandre, la atingera mâinilor drăgăstoase care erau pentru mine drept un leac miraculos, o minune adevărată, datorită căreia, eram sigură ca niciodată – aceste mâini ne vor hrăni și ocroti întotdeauna.
... Când am ajuns acasă, mama stătea întinsă în mijlocul încăperii, primenită în haine frumoase, pe care poate că nu le-a îmbrăcat vreodată în acesată lume străină și dușmănoasă  unde a fost adusă de o forță nemiloasă, era încă tânără, avea chipul distins, împăcată cu toată lumea, senină ca în zilele ei bune, cu mâinile împreunate pe piept, între degetele cărora ardea o lumânare. Pentru prima dată în viață ea nu privi la mine când intrasem în casă. Nu-mi puteam închipui că mama mea murise, conștiința mea încă nu accepta moartea, deși în jurul meu în acei doi-trei ani moartea era o prezență aproape zilnică, însă doar atunci am înțeles ce este dispariția fizică a omului de pe pământ. Am întrebat-o pe bunica, dacă mama suferea de durere sau nu? Aceasta mă privea sălbatic și repeta într-una doar aceste cuvinte:”A murit, a murit”... Însă clipele treceau, iar eu rămâneam tot nedumerită, negăsind vreun răspuns la întrebarea ce mă obseda în mod dureros, fără să pot obține o oarecare altă explicație de la cineva. Bunica continua să bolmojească în neștire doar acele două cuvinte, pierzând parcă contactul cu realitatea. Trupul neînsuflețit al mamei a rămas pentru mai mult timp în casă, întrucât nu avea cine s-o înmormânteze. Petru a fost luat la o casă de copii. Mă ruga să merg și eu cu el, însă nu am vrut nici în ruptul capului să ies din casă, fiindcă credeam că, dacă eu voi pleca, atunci vor veni și-o vor lua pe mama, iar dacă voi rămânea lângă ea, nimeni nu va îndrăzni s-o atingă. Un bătrân transporta la cimitir răposații din vecini, însă n-a vrut s-o ridice și pe mama. A spus, privind-o: ”Este frumoasă, voi veni după ea a doua oară”.
La cimitir era foarte cald, când în sfârșit am ajuns acolo, nu mai vroiam să mănânc, însă setea era insuportabilă, deși înțelegeam că nu trebuie să fiu capricioasă, că nu trebuie să cer apă de la nimeni. În aceeași zi erau înmormântate mai multe victime ale foametei, de aceea gropile erau săpate pe loc, chiar în prezența celor ce-și plângeau morții. Groapa mamei se săpa foarte încet, eu de acum nu mai puteam îndura un asemenea chin, nemaivând vreo putere să privesc la aceasta. Nu mai plângeam, fiindcă nu mai aveam lacrimi, mi se scursese deja ochii de atâta durere, nu mai puteam rosti vreun cuvânt. Am plecat de acolo, dar din toate părțile au prins să mi se adreseze cuvinte probozitoare. Mă  simțeam o ființă neînsemnată și părăsită de toată lumea, ca un cățel fără nici o trebuință aruncat afară din casă...
A doua zi timpul s-a răcit brusc foarte tare. Bunica nu mai putea găsi hăinuțele mele, cineva mi le furaseră. Găsind undeva într-o tindă un fel de pieptăraș vătuit, pe care nu știu din ce cauză nu puse ochii nimeni din străini, mă îmbrăcă cu el și mă trimise la grădiniță. În timpul mesei, la scurt timp, din acel pieptăraș au prins să iasă la iveală o grămadă de păduchi, ceea ce stârni mânia celor ce ne supravegheau și din care cauză pe mine mă îndepărtară imediat într-un colț izolat, unde de obicei stăteau întotdeauna câte doi-trei copii păduchioși. Acum acolo am fost așezată eu însumi, dar nu puteam nici mânca, nici plânge. Nici în ruptul capului nu puteam înțelege de unde s-au luat acei copilași, fiindcă când era mama în viață, nu-i văzusem niciodată. De la grădiniță am plecat acasă singură. A fost ultima mea zi petrecută acolo. Pe drum am plâns continuu. Nu pricepeam ce se întâmplă pe această lume care înainte, alături de mama, mi se părea cât de cât frumoasă, acum însă devenise insuportabil de urâtă, neprietenoasă, rece și respingătoare. Nu luam în seamă nici ploaia care șiroia într-una, nici vântul tăios. Bunica când mă văzu în acest hal, se îngrozi pur și simplu. Și avea de ce, fiindcă a doua zi mă cuprinsese o arsură violentă. Fratele meu de asemenea zăcea în neștire de câteva zile. El delira într-una, iar spre seară muri, pot spune, pe brațele mele. Îi cuprinsesem capul și mă rugam lui Dumnezeu să nu mi-l ia și pe el, iar groapa în care mă închipuiam că ar putea fi înmormântat mă înspăimânta atât de tare că simțeam cu tot corpul meu o groază fizică, materială. Bunica mă dezlipi de el aproape cu forța și mă trimisese la niște oameni. Era un întuneric, pe care spaima îl intensifica și mai tare, însă în cele din urmă am ajuns acolo unde trebuia și am transmis mesajul care mi-a fost încredințat. În dimineața următoare a venit o mașină cu care urma să plecăm la o casă de copii, aflată undeva departe, însă în cele din urmă a fost luat doar fratele meu Petru. Eu cu o febră de peste 40 de grade am ajuns la niște rude mai îndepărtate aproape că în stare de inconștiență, fără să-mi amintesc multă vreme ce s-a întâmplat în realitate. Am zăcut în neștire mai multe zile, iar când îmi venii în fire și coborâi de pe cuptor ca să beau apă, toți cei prezenți rămaseră uluiți și fără cuvinte, doar cineva îngăimă cu mare nedumerire:”Uite că s-a sculat!”. Auzind aceste cuvinte, am simțit o durere și o disperare atât de profunde de parcă aș fi conștientizat dintr-odată că am rămas singură pe pământ. M-am urcat din nou pe cuptor, acolo era cald, și mi-am dat seama că mai trăiesc și voi trăi, însă de acum absolut singură, fără nimeni din cei care mi-au fost cei mai dragi în viața mea de până atunci...
Puțin mai târziu am aflat că a murit și bunica mea. Au înmormântat-o fără mine, la fel și pe fratele meu Euzebi. Petru fusese luat la casa de copii, după cum am mai amintit. M-a adăpostit mătușa Domna (Domnica Patraș). Toată viața am fost convinsă că această femeie era sora tatălui meu, fiindcă altfel nu-mi puteam explica de ce m-a adăpostit după pierderea tuturor celor care au alcătuit familia mea, însă după șaptezeci de ani am aflat că nu era nici un fel de  rudă apropiată a noastră. În casa ei am supraviețuit acelei severe pneumonii de care, din păcate, nu s-au putut salva celelalte suflete dragi mie, ceea ce s-a întâmplat, probabil, datorită îngrijirilor ei, deoarece eu m-am aflat timp de mai multe zile în stare de inconștiență...  Mătușa Domna mai avea o fată de 14 ani, însă aceasta nu manifesta față de mine vreo bunăvoință oarecare, iar soțul ei era un neamț care lucra în gospodăria auxiliară condusă de viitorul meu tată vitreg. Domna pleca la muncă ultima din casă și îmi încredința mie paza unei cloști cu pui care erau amenințați în permanență de un ciobănesc foarte rău și mare, aflat în laț nu departe de casă. Era, probabil, în primele zile de convalescență. Cloșca făcea ce făcea, pentru ca apoi să se tragă mereu împreună cu puii spre colțul casei unde-și avea adăpost câinele uriaș și hapsân. Până la mine mâncase deja câțiva puișori, acum ceilalți se vârau de bună voie în colții dulăului. Îmi amintesc și acum botul căscat al monstruosului ciobănesc spre hăul căruia tipăiau puii imbecili, însă atunci în momentul respectiv crucial pentru mine, cuprinsă de spaimă, îmi luai inima în dinți și mă năpustii asupra fiorosului dulău, împingându-l spre buda sa. Apoi am adunat puișorii într-un loc ferit de pericol și nu i-am mai scăpat din ochi nici pentru o clipită, așteptând să se întoarcă acasă mătușa, iar aceasta nu venea nici în ruptul capului spre marea mea deznădejde...
Dimineața cineva prinse a  bate în ușă. De obicei mătușa nu făcea acest lucru, deoarece ușile niciodată nu erau încuiate. Am deschis cu precauție și în cadrul ușii s-a înfățișat o femeie cam în vârstă, care din capul locului se interesă dacă, nu cumva eu voi fi Valeria Cijevschi. Am dat afirmativ din cap. ”Spune-i Domnei să te spele binișor, fiindcă mâine o să te luăm de aici. Vei trăi cu noi, iar eu voi fi mama ta viitoare!” – spuse ea  fără drept de apel, neadmițând fără pic de îndoială că ar putea exista vreo împotrivire din partea mea. Eu, însă, n-am simțit nici un fel de bucurie, rămânând totuși cuprinsă de o ușurare spontană și firească. Domnei nu i-am spus nimic, fiindcă mă temeam c-o să mă certe pentru puișorii mâncați de câine. Dimineața, viitorii mei părinți s-au ivit după cum au și promis, însă eu eram atât de murdară că ei nici n-au dorit să se uite la mine, poruncindu-i Domnei să mă spele imediat, nu înainte ca să i se tragă și o săpuneală zdravănă, după care primi-i și eu porția mea, dar de acum din partea mătușii.  A pus un lighean de apă la încălzit, m-a îmbăiat îndelung, jelindu-mă între timp, amărâtă, pentru soarta mea vitregă de copil a nimănui, de care, iată, străinii dispun după bunul lor plac. Dar consolându-mă pe mine, se consola ea însăși în același timp și mă asigura că nu mă părăsește pentru totdeauna, deoarece războiul se termină și tuturor celor deportați li se va permite să se întoarcă acasă. (Domnica Patraș, împreună cu fiica ei, s-a întors într-adevăr la Bahrinești, părăsind fără vreo autorizație locul unde a fost deportată, adică pur și simplu a evadat de acolo, iar în anul 1946 a trecut ilegal frontiera în România, unde și-a trăit restul vieții). Mi-a promis că mă va lua și pe mine, iar acasă o să mă întâmpine propriul meu tată, care bineînțeles că este încă în viață, iar pe acești părinți străini nu trebuie să-i iubești, dar va trebui să le spui, totuși, ”mamă” și ”tată”. M-a îmbrăcat într-o cămașă curată, cu mânecile foarte frumos brodate, care mi-a rămas de la mama, de la mama mea scumpă și adevărată. Știam că anume ea nu numai că a brodat această cămașă, dar și pânza a țesut-o cu mâinile proprii și tot ea a și cusut-o. Era unicul lucru ce-mi rămăsese de la mama și pe care l-am păstrat mulți ani la rând. Mult mai târziu am putut să admir și să înțeleg cu adevărat calitatea acelei cămăși brodate cu fire multicolore de mătase, precum și frumusețea ornamentului național românesc.
…Mergeam de mână cu Domna, pășeam ușor pe drumul reavăn, săream cu viociune peste băltoace. Era dimineața, soarele strălucea pe cer parcă mai tare ca de obicei. Intuiam în mod miraculos că pentru mine începe o nouă viață, că voi trăi de acum înainte într-o altă lume, însă nu bănuiam deloc că voi deveni și cu totul o altă persoană, că voi dobândi o individualitate cu totul diferită de cea pe care am avut-o până atunci, că mi se vor schimba până și numele, din Valeria devenind Valentina, iar cel de familie nu va mai fi Cijevschi, ci Podrezova, pentru ca  în cele din urmă, în rezultatul tuturor acestor transformări, să mi se impună și o nouă identitate națională. La aceasta au contribuit părinții care m-au adoptat, noua mea familie, întrucât primul lucru pe care mi l-au impus a fost să nu mă gândesc la ceea ce-a fost –  pentru binele meu, ziceau ei, trebuia să uit trecutul trăit mereu sub spectrul foamei, sub amenințarea continuă și iminentă a morții și a pericolului inevitabil de a pierde în orice clipă ființele care îmi erau atât de scumpe. Au procedat așa cum au procedat și pentru faptul ca să mă scape de acel stigmat de ”dușman al poporului”, după cum erau denumiți deportații, fapt care avea să-mi afecteze în mod inevitabil viitorul meu.  De aceea, mă asigurau ei, trebuia să-i dau uitării pe cei cărora le datoram viața mea, iar încrederea fermă că am supraviețuit în acel mediu nemilos numai datorită sacrificiului celor dragi din cealaltă lume, din trecut, se afla undeva adânc pitită în inconștientul meu, care acum se ciocnea dureros cu o nouă realitate ce mă silea să nu mă mai gândesc la ei și acest fapt constituia pentru mine o dilemă chinuitoare și de nerezolvat... Timpul, însă, le așază pe toate la locul lor, fără să țină cont de ceea ce gândim sau dorim noi...
Mergeam spre un viitor, de altfel care s-a dovedit a fi fericit pentru mine, și probabil că undeva în sufletul meu exista și imboldul involuntar de a mă desprinde definitiv și ireversibil de acea existență atât de tragică și crâncenă, deși petrecută în sânul unei familii iubitoare și în lumina ochilor blânzi și suferinzi ai mamei, bunicilor și fraților mei. Plecam din acel trecut care întotdeauna a fost aidoma coșmarurilor mele ce adeseori mă trezeau, urlând de groază, noaptea din somn, luând cu mine pe noul meu drum doar lucrul cel mai scump pe care-l aveam – cămașa cu mâneci lungi și brodate pe care mi-a cusut-o mama și cu care eu mă mândream atât de mult în acea localitate din îndepărtata stepă asiatică în mijlocul unor copii de cele mai diferite etnii și rase. Nu voi ști până aproape de sfârșitul vieții mele că acea cămașă era o ie românească, ia mamei, și nu-mi pot explica nici până astăzi cum s-a întâmplat că limba pe care am învățat-o de la ea și în care am vorbit împreună cu toți ceilalți până la o anumită vârstă am uitat-o atât de repede și cu desăvârșire...
Omul niciodată nu va ști cum se înnoadă timpurile, după cum eu niciodată n-aș fi putut crede că mă voi întoarce, după șaptezeci de ani, la origini, în satul meu ”de-acasă” de la poalele Carpaților și să rămân acolo doar cu sufletul pe tot restul vieții mele pe care îl voi petrece în stepa kazahă.
Valeria CIJEVSCHI

 FOTO: 
1.Surorile Leontina și Ștefania împreună cu mama lor Ecaterina Broască și nepoata acesteia Valeria.
2.Ștefania Broască-Cijevschi, mama Valeriei, mireasă.
3.Dionizie Cijevschi, tatăl Valeriei.