Predică ținută în biserica Sf. Treimi din Băhrinești cu ocazia hramului, de parohul local M. Corduş - 1925.

Mihai Corduș (n. 1885) a fost asistent protoiereu, hirotonit preot în anul 1909, numit paroh în 1921, ridicat la rangul de iconom în 1929 și de protopresviter în 1937. A slujit ca preot în parohia Bahrinești în perioada 1921 - 1927, avându-l ca dascăl-cântăreț pe Vasile Baloș.

La acea vreme, satul Bahrinești avea 1.198 de locuitori, grupați în 286 de familii, dintre care 551 bărbați și 647 femei. Primarii localității au fost: Nicolai Miculescu în 1921, Grigorie Paun în 1922, iar în 1923 - 1924 din nou Nicolai Miculescu. În anul 1923, parohul Mihai Corduș a fost distins cu titlul de Cavaler al Ordinului „Coroana României”.

Ulterior, a fost transferat ca paroh la Buninți cu Mihoveni, aflată în județul Suceava, plasa Bosanci, cu poșta la Suceava și gara Aron Pumnul la o distanță de 4 km. Biserica parohială, cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, a fost zidită în perioada 1877–1885.

Candela – 1925.07.01. - No. 3-7.

Predică ținută în biserica Sf. Treimi din Băhrinești cu ocazia hramului, de parohul local M. Corduş.

Patruzeci de ani se împlinesc astăzi, de când s'au adunat pentru întăiaș dată în acest locaș o mulțime de creștini cuvioși, spre a se împărtăși de darurile bogate, pe cari Treimea cea sfântă le-a pogorît în aceeaș zi din înălțimea ceriului asupra acestui loc, ales ca să fie altarul D-lui.

Poate că astăzi locașul acesta sfânt e învechit pe din afară și păreții lui sânt înegriți pe din lăuntru, poate că ceata credincioșilor, cari vin astăzi din toate părțile ca să audă cuvântul lui D-zeu, nu mai simțește în lăuntrul ei aceeaș credință tare și neclătită, pe care au avut-o înaintașii noștri, acei creștini buni și evlavioși, cari din puținul lor au adunat mijloacele pentru rădicarea și înfrumusețarea acestei biserici, un lucru însă a rămas neschimbat: ș. a. darul lui D-zeu a rămas acelaș, ca în ziua sfințirii bisericii, isvorul de viață, care răsare din s. evangelie, e viu și nesecat și acuma și focul s. duh, care s'a aprins atunci prin arhiereul și slujitorii bisericii, luminează și încălzește și astăzi inimile creștinilor, cari întră în biserică ca să se roage și să primească sf. taine. In aceasta zi mare, când sf. biserică s'a îmbrăcat în hainele ei de sărbătoare, spre a-i primi pe fiii ei sufletești nu numai din comuna aceasta ci și din comunele învecinate, vroiesc să Vă arăt însemnătatea religioasă și socială a bisericii pentru noi toți și datorințele noastre față de biserică.

                                                  Fiți cu luare aminte.

I

In lume se rădică și alte clădiri și palate de valoare, îm podobite cu toate odoarele, covoare scumpe acopăr treptele de marmoră, peste cari omul muritor calcă cu sfială, însă niciunadin aceste clădiri nu are atâta însemnătate ca aceasta biserică de lemn, în care noi nu întrăm cu frică ca în palatele domnitorilor, ci întrăm cu acea iubire și încredere, cu care întră fiul în casa tatălui său, spre a-i descoperi bucuriile și durerile inimei sale.

Oare ce ar însemna copilul, care în viața sa nu ar avea o. maică, ca să-l crească, să-l mângăie și să-l apere de toate primejdiile ? Ce am însemna noi creștinii, dacă în viața pământească am fi lipsiți de binefacerile bisericii, care asemenea unei maici bune ne adună și ne cheamă la sînul ei de maică, ni împărtășește darurile ei bogate, ne sprijinește în lupta ce o purtăm în contra năcazurilor și ispitelor de tot felul ale lumii acesteia și ni ajută la dobândirea fericirii și vieții de veci ?

Și iată cât de mare este îndurarea lui D-zeu față de noi, el nu numai că ne răscumpără prin sângele fiului său, vărsat pe cruce, ci el așează pe piatra cea neclătită a credinții și biserica sa, căreia îi încredințează spre păstrare sf. sa evangelie.

Și această biserică a fost în decursul timpurilor staulul, în care oile cele cuvântătoare ale turmei lui Hristos au aflat scut și odihnă, căci la ușa bisericii erau tainele cele mari ale legii nouă, cari apărau turma credincioșilor de năvălirea lupilor răpitori, în biserică răsuna cuvântul cel mântuitor al evangeliei, care asemenea sămânței celei bune era primit în inima credincioșilor și avea să aducă roduri vrednice pentru viața de veci.

Biserica cea întemeiată de Isus Hristos, în fruntea căreia se pun după Pogorîrea sf. duh apostolii D-lui, începe în mijlocul popoarelor opera cea mare a mântuirii. Cea mai înaltă chemare a bisericii a fost aducerea omenimei la cunoașterea adevăratului D-zeu, ceea ce ea a și îndeplinit sfărâmând cu puterea sa cea cerească idolii zeilor păgâni și curățind mintea omenească de conceputurile false, ce le aveau oamenii până la Is. Hr. despre D-zeu și despre adorarea lui.

Biserica l-a rădicat pe om la demnitatea sa cea adevărată, arătându-i datorințele, ce le are față de D-zeu față de sine și față de aproapele și fiind învățătura bisericii întemeiată pe legea cea mare a iubirii, a înfrățit ea toate popoarele și a rânduit întreaga omenime în o familie mare de închinători ai sf. Treimi.

Biserica, ca cel dintăi așezământ d-zeesc, a rădicat sus făclia civilizației și a științelor, a adunat popoarele și națiunile împrăștiate pe fața pământului în neamuri și state regulate.

Biserica prin religiunea iubirii a îmblânzit moravurile popoarelor sălbatice, a înrădăcinat în inimile popoarelor duhul supunerii, al ascultării de voia lui D-zeu și al cinstirii legilor țării, în care trăiau, renăscând prin legile cele vecinice ale iubirii întreaga societate omenească.

Insă în sânul nici unui neam nu a avut biserica și religiunea o chemare atât de înaltă și atât de grea, ca în sânul neamului românesc. Au fost timpuri, când neamul nostru românesc împrăștiat prin munții și văile Carpaților, ajuns sub diferite stăpâniri străine, nu a avut alt scut decât biserica, nu a avut altă mângăiere decât altarul, nu a avut altă hrană sufletească decât cuvântul lui D-zeu, nu a avut altă armă întru biruirea furtunilor decât credința părinților săi, nu a avut altă maică, care să ni păstreze comorile cele mari, limba și legea, decât maica sa, biserica noastră strămoșească.

In sânul neamului nostru biserica este locul, care ne apropie pe noi unii de alții; aici bogatul e numai servul lui D-zeu asemenea săracului, cel învățat se pleacă în fața măririi d-zeești asemenea celui neînvățat. Biserica noastră are aceleași daruri pentru toți, revarsă acelaș har asupra capetelor celor mari și de viță nobilă ca' și asupra celor mici și din neamul celor de jos. Săracii și cerșitorii, cari sânt înlăturați dela petrecerile și serbările celor bogați, întră în biserică ca în casa lor, strălucirea cultului, cetirile și cântările înălțătoare sânt pentru toți.

In mijlocul deosebirilor și al luptelor de clasă din afară, avem în biserică o egalitate și frăție desăvârșită, biserica sădește în inima fiecăruia virtuțile cele mari, la cei săraci răbdarea, la copii ascultarea, la servitori credință, la oameni de afaceri dreptate, la cei mândri umilința...

Și astăzi biserica cu slujitorii ei e un liman de scăpare pentru cei cuprinși de furtunile vieții și nu este în comună un povățuitor mai sincer și mai prietenos decât slujitorul bisericii.

II

      Față de această maică, care prin vitregia timpurilor ni-a păstrat neatinse limba, legea, virtuțile străbune și numele ce-1 purtăm, avem datorința, de a ni iubi biserica și legea noastră cea sfântă mai pre sus de toate bunurile lumii. Iubirea aceasta să fie atât de mare, încât de biserica și legea noastră să nu ne poată despărți nici frica morții, cu atât mai puțin să le vindem sau să le lepădăm de dragul unor prooroci mincinoși, cari caută să ni deschidă altă evangelie, decât evangelia, pe care o vestește biserica noastră strămoșească.

     Și în aceste vremi grele, când neamul nostru românesc sângerează încă din sute de răni, unica cale, care ne poate duce la mântuire e biserica noastră strămoșească.

    Astăzi hotarele țării noastre s'au lărgit și întreg neamul nostru românesc se adună împrejurul aceluiaș altar, se cuvine ca să ni lărgim și noi inima, spre a primi darurile cerești și a aduce lui D-zeu din prisosul inimei noastre jertfă curată- In nici un loc nu-l putem noi lăuda pe D-zeu cu mai mare cuviință, ca în biserica cea sfântă. - Să cercetăm și să umblăm la aceasta biserică, în care putem primi mângăiere și vindecare adevărată pentru ranele sufletului din isvorul cel nesecat al celor șapte taine.

    Datori sânt, să vie tinerii, spre a cere ajutorul de sus, care scutește florile tinereței neatinse de bruma ispitelor lumești. Datori sânt să vie părinții, căci numai în casa lui D-zeu primesc ei darul ceresc, de a-și putea crește fiii în frica D-lui ; datori sânt să vie bătrânii, cari cu voia lui D-zeu sânt aproape de ușa vieții de veci și au lipsă de sprijinul bisericii pentru călătoria aceasta. Datori sânt să vie bogatul și săracul, căci D-zeu e isvorul-tuturor avuțiilor, datori sânt să vie și cei cuvioși, cari umblă pe calea sfințeniei, spre a fi feriți de ispite ; dar și cei păcătoși să nu se retragă și să nu-și peardă nădejdea, căci în biserică e baia cea curățitoare de păcate. Datori sânt să vie văduva și orfanul, căci în biserică îl află ei pe tatăl și ocrotitorul lor în necazuri.

Fiind noi convinși de însămnătatea cea mare a bisericii noastre pentru viața noastră religioasă și pentru înfrățirea stărilor diferite, din cari este alcătuit neamul nostru, să aprindem în inimele noastre în ziua hramului bisericii acesteia, focul dragostei față de biserică, să ne întărim în credința părinților noștri, să ne îmbrăcăm cu virtuțile alese ale strămoșilor, cari și-au iubit biserica și neamul și ni le-au păstrat curate.

Ziua hramului să nu fie un prilej de mâncare și băutură ci un prilej de înălțare sufletească, în care cei cuvioși și învățați să strălucească prin pilda vieții lor și să-i îndemne pe cei căzuți la cunoștință stării lor păcătoase, ca prin credința și căința adevărată să se facă toți părtași de mântuirea adusă nouă prin Mântuitoriul nostru Isus Hristos. Amin.

Bahrineşti, în 20 Mai 1925. Mihail Corduş, paroh.