Constantin Severin: Interviu cu scriitorul Vasile Andru

Dragostea înseamnă coerența maximă a ființei

Constantin Severin: Interviu cu scriitorul Vasile Andru, publicat în Facebook 12.09.2022

       M-am întâlnit și am comunicat de multe ori cu scriitorul Vasile Andru (n. 22 mai 1942, Bahrinești, în nordul Bucovinei, Ucraina; d. 21 octombrie 2016, București), aproape întotdeauna când revenea să-și lanseze o carte în Suceava, orașul în care s-a format ca scriitor. Avea o alură de veșnic adolescent, agil și zvelt, cu un chip frumos și senin încadrat de o mustață și o barbă îngrijite, niște ochi mari și luminoși, cu o privire blândă și enigmatică, întoarsă parcă în adâncurile ființei.

A debutat în 1970, cu volumul de proză scurtă „Iutlanda posibilă”, apoi a publicat peste 25 de cărți de literatură și de practici sapiențiale, fiind preocupat de procedeul filocalic oratio mentis (rugăciunea minții). A făcut stagii de documentare antropologică la Roma și Paris, precum și călătorii de studii în India, unde a primit titlul de master în filozofia Vedanta. A înființat și a coordonat Centrul de Practică Isihastă din București, începând cu anul 1990. Plecarea sa într-o lume mai bună la numai 74 de ani a provocat un șoc printre prietenii săi, care îl credeau nemuritor după stilul de viață și după căldura și spiritualitatea care emanau din întreaga sa alcătuire de lumină și vis.

- Ce au însemnat pentru cariera dvs. literară cei 7 ani (de-acasă!) petrecuți la universitatea din Suceava, chiar în perioada de întemeiere a acestei instituții, care a împlinit recent 40 de ani?

- Faptul că am fost aici, la institutul superior din Suceava, actualmente Universitatea „Ștefan cel Mare”, a însemnat o pornire cu dreptul în viață. Un pas cu dreptul, adică o bună intrare în viață și în profesie. Eram foarte june când am lucrat în învățământ la Suceava și, totuși, mi s-a încredințat să predau curs universitar. Era ceea ce se numea pe atunci asistent cu delegație de lector. Este o mare favoare, pentru că a preda un curs universitar înseamnă a fi exact în miezul învățăturii. Mă și formam, îmi și cristalizam un stil de lucru, adunam și informație. Am multiplicat și patru manuale în acei ani. Perioada suceveană a fost propice și scrisului de proză. În 1967, exact în anul în care eram numit de marele profesor Corduneanu, care era rectorul universității, debutam și în suplimentul cultural al ziarului „Zori noi” (care se numea ”Suceava), cu proza „Colindul dificil”, girată de bădia George Sidorovici, care era cumva scriitorul cel mai prestant și prestigios la ora aceea în Suceava. Curios că într-o epocă încă dificilă, ideologic vorbind, și cu o cenzură trează, reușeam să debutez totuși la Suceava cu o proză etnografic-religios conotată, fiindcă era vorba chiar de colindurile noastre. Și nu era o proză întâmplătoare, ci chiar aș zice definitorie pentru ceea ce am scris ulterior, care figurează și în primul volum, „Iutlanda posibilă”, din 1970.

„Sensul cel mare, pontifical al vieții este trecerea de la simțuri la duh”

- Ce părere aveți despre o prejudecată împărtășită de anumiți critici și artiști,care par a fi convinși că înțelepciunea, sfințenia, de cele mai multe ori dăunează creativității?

- Este exact invers. Înțelepciunea și sfințenia, ele însele sunt într-o relație specială, nu sunt într-o relație de maximă continuitate. Credința începe cu frica de Dumnezeu și se sfârșește cu dragostea de Dumnezeu. Înțelepciunea începe cu frică și se sfârșește cu dragoste. Așadar există o apropiere între aceste două noțiuni. Ele sunt practic raportabile nu atât la scris, cât la personalitatea creatorului. Căci o personalitate începe cu frica, oricât ar avea ea germenii unei predestinări. Toți începem cu frica și sfârșim cu dragostea, adică sfârșim cu împlinire, cu o armonie. Dragostea înseamnă coerența maximă a ființei. Spuneam că aceste lucruri țin de personalitate și nu obligatoriu de indicele de creativitate, însă ele se reflectă frumos în creație. Creația artistică tradițională este și funcție a instinctului, nu numai a minții, a împlinirii, a realizării.

- La lansarea de la universitate, studenții v-au întrebat care este sensul vieții. Vreți să reluați aceeași temă și pentru tinerii noștri cititori?

- Este chiar o întrebare esențială pentru tineri. Cu această ocazie ați adus în discuție acest episod, întâlnirea de la Universitatea „Ștefan cel Mare”, în principal Facultatea de Litere și Facultatea de Istorie. Am văzut că erau de asemenea multe cadre didactice și scriitori din Suceava, o manifestare de o amploare culturală de care mă bucur. Aș zice că toate întrebările care mi s-au pus au punctat aspecte esențiale, cum ar fi cea despre sensul vieții, dar și cele legate de revelația cu privire la salvarea omului ...

- O revelație în același timp dostoievskiană ...

- Da, sau cele referitoare la legile universale revelate, întrebări care vădesc și o maturitate culturală precum și emoțională din partea acestor oameni. În primul rând nu evaluăm maturizarea unei persoane după răspunsurile ingenioase pe care le dă, ci după întrebările mari pe care și le pune. A pune o întrebare mare înseamnă deja a arunca o sondă în necunoscutul ființei și în necunoscutul cosmic. În legătură cu întrebarea aceasta, care este sensul existenței, voi relua aici, nu știu dacă tot atât de inspirat cum am fost în sală, răspunsul. Există un sens de etapă și un sens mare, de existență. Sensul de etapă este ce voi face în perioada imediat următoare, iar pentru tinerii din sală aceasta înseamnă exact să termine universitatea, să aibă o diplomă, să se ocupe ocupe de profesia lor. Pe lângă aceasta, paralel cu sensul de etapă, viața are un sens în întregul ei și trebuie să-l conștientizezi de la bun început, ca existența să fie coerentă și bogată sufletește. Acest sens mare se numește sensul pontifical și presupune căutarea unei împliniri prin trecerea de la simțuri la duh. Cu cât mai mult și mai plenar se împlinește această trecere de la simțuri la duh, deci această împlinire spirituală, cu atât personalitatea este mai bogată, mai împlinită, mai coerentă și integrată și social. Pentru că a împlini această configurație spirituală nu înseamnă a trăi aerian, ci înseamnă exact a-ți valoriza ființa întreagă.

- Sunteți originar din Bucovina, iar din tot ce ați scris și ați vorbit la întâlnirile cu cititorii, e ușor să-ți dai seama că acest tărâm reprezintă pentru dvs., alături de Muntele Athos și Tibet, un spațiu privilegiat, un fel de Athos mai laic ... Credeți că există aici ceva aparte, din punctul de vedere al spiritualității?

- Bucovina pentru mine înseamnă începutul, obârșia. Iar când spui obârșie, îți dai prima ta definiție. Restul se adaugă. În altă împrejurare am spus că, pe măsură ce am călătorit în lume, în călătoriile mele de cercetare antropologică, dar mai ales în pelerinaje, adică acele călătorii de înțelepciune, eu am simțit că spațiile pe care le-am străbătut și le-am cucerit, tot mai îndepărtate, înseamnă un fel de Bucovină extinsă. Poate de aceea nu m-am simțit străin nicăieri. Am simțit de pildă că India este o extensie a Bucovinei. Eu am această percepție, deci că Bucovina e obârșia, iar restul este extensia acestei obârșii. Nu este cu totul originală această referință a mea. Astăzi se vorbește despre satul mondial. Eu am simțit pe pielea mea și pe sufletul meu ce înseamnă să trăiești în satul mondial. Mușenița, care era o prelungire a Bahrineștiului, este spațiul meu natal. Satul natal. Am simțit și de pildă când mă aflam în Neyardam, în India, unde am făcut masteratul în filozofie, duhul acesta de Mușenița, duhul de nordul Moldovei. Expresia aceasta, că te muți din satul natal într-un sat mondial, eu o resimt peste tot unde mă duc. Iată care e relația Bucovina-lume. Și încetul cu încetul, acest sat mondial chiar cuprinde toate continentele, iar eu am poposit până acum pe toate, iubind mai mult desigur Tropicele, probabil și pentru climat și pentru oameni. Oamenii de la Tropice îmi par că seamănă mai mult cu moldovenii. În ce privește referința la Muntele Athos și întrebarea, de data asta mai specială, dacă duhul Muntelui Athos l-am resimțit undeva și în spațiul bucovinean, într-adevăr l-am resimțit. În copilărie, tatăl meu mă lua în mod frecvent la Mănăstirea Putna. Acolo am făcut descoperirea tainei metafizice, la o vârstă când nu știam că se așa se cheamă încă. La Mănăstirea Putna și la chilia lui Daniile Sihastrul am avut, aș zice, prima „încălzire” ascetică, la o vârstă mică și asta a fost un beneficiu extraordinar. Când am poposit mai îndelung pe Sfântul Munte Athos mi-am dat într-adevăr seama că redescopăr o unitate între duhul acelei republici monahale și spațiul bucovinean, care păstrează mult mai mult din hieratismul religios românesc. În alte zone, acesta parcă începe să se secularizeze, dar aici îl văd încă înrădăcinat. De aceea se susține bine o comparație cu duhul Athosului în Bucovina.

„Miza culturii române este personalitatea”

- Cunoaștem încrederea lui Mircea Eliade în destinul culturii române. Dvs. ce credeți, are cultura română un destin în satul global?

- Răspunsul va fi afirmativ. De ce? Pentru că eu nu întotdeauna vorbesc în numele culturii române, dar vorbesc în numele a ceea ce am lucrat și am făcut în nume personal, cu nădejde. Voi aminti următorul fapt în susținerea celor afirmate. În anul 2000 am luat Premiul Internațional Balcanica, cu romanul „Păsările Cerului”. A fost un pas însemnat pe care l-am făcut peste granițele spațiului nostru. Fundația Balcanica este un parteneriat între șapte țări balcanice, exact pentru întărirea scenei culturale în Balcani ca o replică la spațiul pe care l-aș numi Herder, care încurajează literatura de expresie austro-ungară și nu numai, ci ceea ce a fost conformația Austro-Ungaria pe vremuri. Sau cum există Premiul Booker, care este pentru spațiul englez, Commonwealth. Așa vrea să fie Balcanica, acest parteneriat alcătuit din șapte state balcanice, care își propune să dea nu numai o replică, ci să fie și un complementar al Occidentului. Până acum, ideea aceasta fericită a și prins viață. Am avut norocul (deși acest noroc are și o asceză în spate) ca romanul „Păsările Cerului” să fie considerat cel mai reușit din Balcani în anul 2000. Consecința luării acestui premiu a fost traducerea cărții în șapte limbi. Asta e bine pentru autor, dar și pentru cultura română. Gheorghe Crăciun, un prozator și un critic din generația care are acum 50 de ani, deci generația robustă, zice: „Modernii (se referă la noi, la cei de azi) vor trage după ei și clasicii”. Așadar, dacă stârnești interesul în Europa cu o carte modernă, trezești apetitul pentru cartea românească și poți să tragi după tine și clasicii. Eu cred în această șansă a literaturii române, nu cu un optimism din acesta debordant, ci cu o cumpătare și cu rezerva că mai avem de tras foarte tare.

- În unele reviste culturale există acum o dezbatere legată de miza culturii române, apreciată de unii drept literaro-centrică. Alți autori, precum Ioan Buduca, propun o miză spirituală mai înaltă, de pildă încurajarea mișcării ecumenice în vederea reunificării celor două biserici, cea ortodoxă și cea romano-catolică. Care este opinia dvs. în legătură cu aceste puncte de vedere?

- Miza culturii române este personalitatea. Aici nu există un canon pe care să-l stabilească un grup de critici, fie ei și foarte dotați. Cu cât vor exista niște personalități puternice, viguroase, care vor da cartea cea mare, cu atât cultura română are o miză mai mare. În ce privește tematica pe care critica o sugerează ca personalitățile să aibă audiență în Apus, poate că trebuie să-i ascultăm și să-i luăm în seamă, mai ales dacă se acordă cu o înclinație personală. E drept că noi avem încă un specific pe care-l putem exploata, dar cine știe dacă aici stă puterea noastră. Aș cita un alt critic de amploare, este vorba de Marian Popa, cel care a scris monumentala „Istorie a literaturii române de azi pe mâine”. Pe lângă faptul că a făcut o istorie a făcut și o localizarea a ceea ce suntem, precum și o cântărire a șanselor noastre. La un moment dat, el spune că viitorul nostru ar putea să amintească de ecuația amerindiană. Lucrul acesta a îndrăznit cineva să-l spună. Fără orgoliu, ci comparând cu o situație istorică, el dă o descriere realistă a ceea ce suntem sau am putea fi. Eu țin mult la acest istoric literar și știu că în bună parte în ceea ce spune el are dreptate, dar cred că miza noastră nu este nici în tematică, nici în zonele fierbinți care pot fi exploatate, ci în personalitatea celui care scrie, și care poate sau nu să zămislească o capodoperă.

„Am tot mai mult sentimentul că mă aflu la finalizări”

- Faptul că vedetele momentului sunt eseiștii gen Liiceanu, Patapievici, Pleșu, credeți că se datorează unor politici abile de management cultural sau pur și simplu gustului publicului?

- Și una și alta. Cei pe care i-ați citat sunt și foarte vrednici, sunt și valoroși. Prin urmare sunt trei factori în discuție. Deșteptarea filologică a cititorului s-a petrecut în ultima vreme. Deșteptare filologică înseamnă opțiunea pentru literatura eseistică, pentru literatura sapiențială. Omul citește acum lucrări non-fiction. Ficțiunea nu prea are trecere foarte mare, ea ea se „rezolvă” la filmele de la televizor. Când citești, citești literatură sapiențială în primul rând și literatura de eseu superior, pe care o scriu câțiva la noi. Primul factor al succesului acestor oameni este deșteptarea filologică din ultimul timp. Al doilea factor ține de talentul acestor oameni. Iar al treilea de mediatizarea ce și-o fac. Domnule, sunt pricepuți în mediatizare acești oameni! Editura „Humanitas” face performanță în mediatizare. Atunci când a scos o carte, știe s-o arate. Este bine, trebuie să învățăm și noi din asta. Alteori, poate frustrează spațiul de interes din altă parte.

- Ce vă precocupă cel mai mult la ora actuală?

- Am tot mai mult sentimentul că mă aflu la finalizări. Privesc cu oarecare liniște dar și cu oarecare alarmă lăuntrică acest lucru. Nu la finalizări în sensul că mă pregătesc de a trece în altă lume, ci în sensul că îmi ordonez prioritățile existenței, altfel decât până acum. Adică las mărunțișurile la o parte și îmi ordonez prioritățile spre niște rostiri care estimez că merită să fie rostite. De aceea, dintr-un vast atelier literar selectez puțin, iar restul sunt chiar în stare să spun că trebuie distrus. Am citit în jurnalul lui Culianu următoarea notă: „Va trebui ca spre sfârșitul vieții să-mi ard toată această cantitate mare de însemnări și de jurnale, ca să nu rămână după mine această imagine a chinului meu și a lucrului greu”. El nota chiar în ajunul momentului când a fost asasinat, nu știa că are foarte puțin de trăit. Își făcea planul ca în preajama morții să distrugă aceste mărturii ale trudei. În ce mă privește, am citit cu un surâs această notă din jurnal și mi-am zis că eu n-o să-mi distrug aceste mărturii ale ascezei scrisului pentru că Timpul le va distruge încetul cu încetul. Toate, toate; de ce să le distrug eu, fiindcă la va arde Timpul atunci când va crede el de cuviință, și cred că destul de repede.

(„Obiectiv de Suceava”, Anul IV, Nr. 108, vineri, 30 aprilie 2004)

Din cartea de interviuri în lucru, „Autoportret prin ricoșeu”