Glasul Adevărului: 22 iunie 1941 - O pată neagră în istoria familiei Ionuţa şi Acatrini.

          Pe, data 22 iunie 1941, este o pată neagră în istoria familiei noastre în acest articol am să vorbesc despre strămății mei despre Grigorie Ionuță și Gheorghe Acatrini.

          La 22 iunie 1941, armata germană a lansat atacul asupra URSS pe tot frontul, de la Marea Baltică în nord până la Marea Neagră, în sud. În același timp România a intrat în război de partea Germaniei cu scopul declarat de a elibera teritoriile Istorice Basarabiei şi Nordului Bucovinei, ocupate un an mai devreme de către sovietici. 

     Toate acestea au creat un haos în rândul populației. Mulți dintre bahrinișteni au hotărât să se refugieze în România, spre satul vecin Mușenița. Drumul spre acel sat trecea pe lângă un câmp numit “Dealul de la Hliuja”. Unii dintre săteni se deplasau cu căruțele, alții mergeau pe jos pe lângă calea ferată. Printre ei se aflau și bunicul meu Ion Ionuța împreună cu tatăl său Grigore și stră-străbunica Glicheria. Bunicul Ion a hotărât să treacă frontiera impusă de toți pe jos, deplasându-se pe lângă calea ferată. Grigore și Glicheria, precum și sătenii Avram Tofan, frații Lupaștean, Buhnea, au urcat într-o căruță și au luat-o direct pe câmp. Sărmanii oameni nu și-au dat seama că acel câmp era minat.

În cele din urmă a avut loc o explozie, în urma căreia au decedat șapte suflete.

Străbunicul Ionuță Grigore nu a primit puterea sovietică și mereu vorbea că își dorește să ajungă și să moară în România. Ion Ionuța a rămas nevătămat deoarece, mergând pe jos, a rătăcit prin stufiș. Bunelul Ion, la vârsta doar de 9 ani, nu a înțeles ce s-a întâmplat și au cuntinuat drumul spre România împreună cu maica-sa Ileana și cele două surori ale sale, Maria și Maranda. Au ajuns la Rădăuți și i-au așteptata pe ceilalţi membrii ai familiei timp de două săptămâni. S-au ocupat cu cele ale muncii pentru a-şi întreține familia, adăpostindu-se într-o stodoală şi lucrând pe câmpuri pe la oameni necunoscuți. 

         După ce a aflat despre știrea tragică, Ileana a decis să se întoarcă acasă să-i înmormânteze pe cei apropiați. Venind la baștină, refugiații au găsit casa jefuită de consăteni, fără uși și ferestre, și câinele omorât... La mijlocul lunii august 1941 osemintele celor șapte săteni au fost reînhumate la Cimitirul Vechi din Bahrineşti.  

         Tot în această zi de 22 iunie 1941, la vârsta de peste 90 de ani, este împușcat de către un aviator german strămoșul meu Gheorghe Acatrini din Lunca Herței (străbunelul după linia Tatei meu Acatrini Mihai), care a participat la trei războaie, printre care și luarea Plevnei (1878 – războiul ruso-turc pentru independentă României).  

Aceste ni le-a povestit moșul meu Ion a lui Grigorie Ionuta, care a trecut prin drama unei veţi grelie, dar tot timpul s-a mândrit ca este român.

A fost un moment cu adevărat demn de a fi oglindit intr-un roman. Ziua de 22 iunie este o zi de doliu pentru familia Ionuța-Acatrini.

 

 

Foto: Grigorie Ionuță 

        În 2013 în revista Mesager Bucovinean – 2009 - 2013. Anul. VII – XI. – Nr. 1- 20. – P.115, a fost publicat un articol semnat de Casian Lucașciuc - Adevăr si ficţiune în romanul “Negura de Eusebiu Camilarˮ.

        Casian Lucașciuc este născut la Mușenița și care a fost martor la luptele grele din zona noastră Musenița – Bahrinești – Cerepcăuți.  

        El mecționeză în articolul lui despre strategia din satul nostru și a familie noastre:

     În timpul celor două războaie mondiale care au zguduit lumea în secolul trecut, satul bucovinean Muşeniţa, prin poziția sa strategică, s-a aflat mereu între două fronturi, luptele purtându-se cu înaintări şi retrageri, când dintr-o parte, când din cealaltă. În primul război mondial satul a fost aproape în întregime distrus de trupele rusești și austriece. În cel de al doilea război mondial, situația s-a repetat aproape identic.

      În l941, apoi în l944, lumea din sat fusese de două ori evacuată sub pretextul, folosit de ruși, că populația trebuie protejată de exploziile obuzelor de artilerie. În realitate, se urmărea asigurarea spațiului de cazare pentru trupele sovietice aflate în refacere după luptele din Carpaţi. Despre un asemenea moment petrecut în 1941, în Muşeniţa, aduce mărturie scriitorul bucovinean, Eusebiu Camilar, în romanul său “Negura”.

Satul urma să se refugieze la Dorneşti, o comună aflată la 22 de km de frontieră, dar lumea mai zăbovea pe lângă casă, chibzuind ce e de luat şi ce e de lăsat în gospodărie.

Eusebiu Camilar descrie în detaliu momentul începerii ofensivei armatei române care, traversând graniță, purta lupte pe teritoriul satelor Volcinet, Bahrinesti şi Vadul-Siret, îndreptându-se spre orașul Cernăuți, punct strategic important în zonă.              

     După pregătirea de artilerie cuvenită, s-a transmis ordinul de înaintare a infanteriei. Aceasta urma să ia în stăpânire teritoriul pregătit de artileriști. Dar, dintrodată, ofensiva infanteriștilor încetase și, pe neașteptate, începuseră din nou tragerile de artilerie. De data aceasta, sub tirul ei nimeriseră, din eroare, chiar trupele române care, cu puțin timp în urmă, înaintaseră la ordin.

Am fost de fată la acea nenorocire. Un observator, urcat în vișinul din spatele casei noastre, semnaliza disperat agenților de legătură să înceteze tragerea, dar și aceștia probabil că erau deja morți, vânați de trăgătorii de elită ai inamicului, înarmați cu arme cu lunetă. 

         Atunci, agentul de legătură sări din copac şi se îndreptă fulger către artileriștii amplasați pe un aliniament situat lângă “Movila lu’ Mihailo Ieremiciuc”, movilă care marca un punct geodezic, dar şi un hotar (a cărui semnific căție nici astăzi n-o cunosc). Trecând pe lângă mine, agentul de legătură îmi strigă grăbit: “Ascunde-te, băiete”. În lipsa altor mijloace de comunicare, înțelesese să-i anunțe singur pe artileriști să înceteze focul care cădea chiar pe ostașii noștri. Pregătirea de artilerie a încetat, într-adevăr, dar ceea ce Eusebiu Camilar nu descrie în romanul său e că în clipa următoare satul fusese zguduit de explozia unor mine de teren plantate între pichetul de grăniceri şi frontieră. Acestea fuseseră amplasate de ambele pârți ale căii ferate, de geniștii români, pentru a opri, printr-un baraj de mine, eventuala înaintare a Armatei Roșii. 

Populația din Băhrinești, ținută un an sub stăpânire sovietică şi speriată de coșmarul deportărilor şi al exproprierilor, a considerat portun să profite de acel moment de acalmie şi, văzând granița liberă, a început să părăsească satul, îndreptându-se spre Muşeniţa pe drumeagul ce însoțea calea ferată. Grănicerii români, care apărau pichetul, văzând pericolul, şi-au scos cămășile si semnalizau grupului să se oprească şi să se întoarcă din drum. Dar grănicerii români se pare că nu au fost înțeleși de țăranii bahrineşteni ce se apropiau tot mai mult de barajul de mine, câtă vreme aceștia şi-au continuat mersul înainte, printre mine. Sau poate că dorința de libertate a celor scăpați din “închisoarea” comunistă era atât de puternică încât nu mai conta pentru ei nici un fel de risc.

După război, am aflat că bahrineştenii care încercau să se refugieze alcătuiau o coloană din 12 căruțe încărcate până la refuz cu lucruri casnice, oamenii însoțind convoiul, mergând pe jos pe margini. Nenorocirea s-a întâmplat, abia la trecerea celei de a cincea căruțe, când un om (sau o căruță) s-a abătut din drum. Atunci toata cantitatea de mine, legate între ele prin sârme, a explodat într-un zgomot asurzitor. Un nor negru s-a ridicat deasupra satului şi toate ferestrele s-au făcut ţăndări. Abia în l944, au venit din Bahrineşti rudele victimelor exploziei şi şi-au dezgropat morții, ducându-i pentru odihnă veșnică în cimitirul din satul natal. Ca orice scriitor, spre a face mai puternic efectul estetic, Eusebiu Camilar introduce elemente fi ecţionale în descrierea evenimentelor tragice întâmplate în acel an la Muşeniţa.

De exemplu, el spune că a început o ploaie mare, un potop, care a purtat cadavrele ostașilor romani, plutind pe apele umflate ale părăului Muşeniţa către apa Siretului şi mai departe. Speriați de bombe şi de explozie, am încărcat căruța cu obiecte de prima necesitate, am luat vaca şi doua vițele de funie şi am pornit, prin Vicşani, către Dorneşti, unde știam că sunt case nelocuite, ramase de la ungurii plecați definitiv la frățiilor din Ungaria, care i-au și împroprietărit. Aș dori să mai menționez că, în spaima cea mare provocată de bombardamente şi explozia minelor, Mariţa, sora mamei, şi-a uitat pruncul, pe Mitică, vărul meu, pe prispa casei, înfășat, gata pregătit pentru evacuare. Fusese nevoită să se întoarcă pentru a-l recupera şi să-l poarte în braţe, fără a-l mai lăsa din mâini, până la Dorneşti, unde ajunsesem noaptea târziu.

Drd. Vladimir Acatrini-Ionuță –  Doctorand la Institutul de Educație pedagogică și Educație pentru Adulți al Academiei Naționale de Științe Pedagogice din Ucraina „Ivan Ziaziun”. – Kiev.