Biserica Sf. Ștefan cel Mare și Sfânt din satul Movila (Lunca), raionul Herța, regiunea Cernăuți. Până la Reconstrucție !!!

                      La Herta, se naruie biserica lui Stefan

                    Autor: Radu TUTUIANU Februarie 2003, Opinia studenteasca

In dreptul judetului Botosani, hotarul de nord al României ascunde mii de români dupa un zid al neputintei.

De cincizeci de ani sub rusi, razesii din Herta pastreaza o limba româna in grai moldovenesc si constiinta ca Tara Mama e ciuntita fara ei. Tinutul Herta apartine azi regiunii Cernauti, Ucraina. Dar pina la ultimul razboi mondial, acest teritoriu a facut parte din Vechiul Regat si niciodata n-a fost sub ocupatie straina. De zece ani incoace, aici s-au construit manastiri noi, maiestre, s-au reparat biserici vechi de la 1775, mai putin una. In satul Movila, o biserica ridicata de Stefan cel Mare, o comoara, sta uitata de toti; nu-i doar un lacas de cult crestin-ortodox, e un simbol al vechimii românesti pe aceste meleaguri. Saracia, teama, ura nationalista impiedica restaurarea acestui monument intr-un pamint mustind de suferinte absurde.

TREI TANCURI LA HERTA

“Acuma, uite acolo, pe deal! O sa vezi biserica lui Stefan cel Mare, niste ruine pe virful unei movile. Treci aici, la geam s-o vezi mai bine.” Batrinul imi spunea entuziasmat de dinainte cu trei kilometri ca pe coasta unui deal o sa zarim zidurile unei vechi biserici; era un mos cu fata zbircita, ochii impaienjeniti, acoperiti pe jumatate de o pielita vinetie, un deget de la mina ii era retezat si unghiile mari, taiate drept, aratau ca omul acesta lucrase din greu pe-un santier. “La colhoz am muncit. La garajul cu tractoare, combine.” Peste corp, mosul nostru purta o pufoaica gri, rufoasa, cusuta cu pliuri ca niste pernute.

Amindoi ne aflam in “marsrutka” (microbuzul) de legatura intre Cernauti si Herta; trecuseram de satul Ostrita, fosta granita dintre Imperiu si Regat, acolo unde ar fi trebuit sa se opreasca trei tancuri rusesti in misiunea lor de stabilire a hotarului sovietic cu acela romanesc in 1940. Din greseala, rusii din cele trei tancuri au trecut mai departe in Regat, pina au ajuns in orasul Herta, unde i-a intimpinat capitanul Boros, care i-a intrebat: “Ce cautati aici? Sinteti in Moldova!”. Interlocutorul, comandantul rus, a raspuns facind semn spre tancuri, de unde a tisnit o rafala de mitraliera, capitanul Boros a cazut, sublocotenentul Dragomir a fost impuscat in picior – a murit dupa jumatate de ora, de hemoragie – alti doi soldati romani au pierit secerati de gloante. Tancurile au pornit mai departe, trecind cu satisfactie peste tunurile garnizoanei. Marsrutka Cernauti-Herta urca in goana coasta unui deal, pe marginea drumului e monumentul inchinat celor “citiva” ostasi romani si acelor herteni dusi mai tirziu in deportare.

“Am fost si eu in Romania, pe la manastiri, la Herculane. Ai sa vezi ca biserica asta e o poveste”, mi-a mai spus mosul care rontaia felii de mar uscat, crocante, dulcege. Si am coborit la capatul traseului, in Herta, un oras-comuna, cu scoala, posta, politie, primarie si, in rest, doar case taranesti. Cele trei tancuri rusesti s-au dus mai departe, intrebind, “departe-i Botosaniul?”. Dar la punctul denumit “Stejar”, la 10 km de Herta, ii astepta regimentul de artilerie din Bacau cu soseaua minata si cu obstacole antitanc. Romanii au deschis focul, rusii au iesit prin trapa de la tanc, ridicind un steag alb si intrebind nevinovati: “De ce trageti?”.

“EA DE-ACU S-O RISICHIT”

Ascunsa, departe de drumeag sta casa lui Constantin Cracana, palimar la bisericuta de linga ruinele cele mari. Casa girbovita se inconjoara cu un gardut din scinduri innegrite si sparte pe ici-colo. Din dosul unor cotete, flutura tepene niste rufe grena, albe, albastre inghetate de ger. Palimarul ne primeste in odaita ce-i si bucatarie, si dormitor, si casa de oaspeti. Sta pe un divan tare, alaturi de un motan roscat, ce roade cu greu un colt de colac. “Aicea, in spate-i biserica lui Stefan cel Mare, de dinsu-i platita, ca el atunci la fiecare razboi facea cite o biserica.” Isi incepe istorisirea nea Cracana; e un om blajin, care a luat viata dupa cum i-a venit, fara sa se supere prea tare de necaz, isi tine palmele curbate – asa mingiie motanul, asa stringe sticla de vin in brate – nu-si mai poate indrepta palmele, s-au incovoiat ca niste radacini.

“Cind am mers in armata, prin ’40, se slujea inca in biserica, era intreaga, inauntru se depuneau mortii, ca intr-o capela, se incuia cu lacata. Picturile aveau culori vii, mult albastru si rosu, dar acoperamintul o fost de dranita, nu de tabla si dranita ceea o putrezit. Dupa trei ani cind am venit, nu mai era acoperamintul, ploile l-o batut, l-o zburat peste tat locu’. Ea de-acu’ s-o risichit daca n-o avut acoperamint.” De la fereastra odaii privesti spre o coasta rupta de deal, din pamintul cu omat iese o stinca neagra, nu-s ruinele, e costisa ce desparte coama dealului; intr-o parte, se ascund zidurile vechi, in cealalta parte, se intind, la umbra brazilor, mormintele unde “jumate de sat, noi, acolo se ingroapa oamenii care mor.” Cu putin inainte de inceputul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, de la Bucuresti au venit documentele prin care se dadeau banii pentru restaurarea bisericii din satul Movila, plasa Herta, judetul Dorohoi. “Dupa 1940, n-o mai avut cine sa se ocupe de bani, banii aceia o ramas in Romania  si de-amu’ lumea o fo deportata, i-o dus in Rusia, lumea o ramas mai putina, biserica s-o inceput a farima.”

JOCUL DEPOTARILOR

La poala dealului cu ruine, se intinde dezordonat satul Movila, ulitele se unduiesc printre coline dupa cum le-au lasat ripele, piraiele, padurea sa se desfasoare. Satenii si-au construit case din chirpici sau caramida; aici, gasesti fatade si garduri vopsite in violet, porti din inox cu modele imprimate,  ograzile adapostesc inghesuite cotete, grajduri, masini, carute sau hambare cu fin si coceni; casele cu cerdac au odai mici, tinda pe mijloc, si pe lateral, camere cu peretii acoperiti de cergi, covoare cu bujori, lalele sau pasari stilizate taranesc; ciinii din ograda sint de talie mica mai toti, “nu maninca mult si nu musca”.

Pe marginea drumului, intilnesti troite simple din cruci de lemn vopsit albastru, cu Hristos inconjurat de flori de plastic sau troite bogat impodobite cu felinare colorate, candele cu bec electric, gardut de inox, lant dantelat, din zale groase. In noptile din 1941, prin satele din Herta veneau soldatii sovietici eliberatori, scoteau satenii la miez de noapte in mijlocul satului, ii urcau in masini si carute, pe romani, pe evreii instariti. “I-o luat, tipau, plingeau, ii luau numai in camasa. Erau oameni, romani – nu mai departe, Gheorghe Vacariu l-o acuzat pe Cariceriu ca-i «colac», bogat, si ca nu l-o platit cum trebuia pentru o zi de munca. Si rusii l-o ridicat pe Cariceriu.”

Batrinul palimar crede ca Stalin a recurs la aceste deportari timpurii din teama de civilii care ramineau in spatele frontului. “Aici atita lume era si frontul civil ii mai rau decit cel militar.” Patru ani mai tirziu, in toamna lui ‘44, Constantin Cracana, pe-atunci flacau, a plecat in deportare pe nestiute. “Ne-o spus ca mergem pentru 10 zile in urma frontului la Cernauti, Noua Sulita, Mamaliga sa facem reparatii. Zic, cit ii, hai mergem! Am dansat in seara aia, la plecare, ne-o pus muzica intr-o ograda. Muzica cinta, noi giucam, ce, eram tineri toti. Pe zece zile?! Miine vin inapoi acasa. Ne-o luat la Cernauti, daca mi-aduceai mie ceva mincare, acolo ramineai, mergeai cu mine. De-acolo, timp de-o luna de zile ne-o dus in Finlanda.”

Cei 5.800 de romani din regiunea Cernauti deportati in Finlanda au muncit la repararea canalului Onega, sapau in pamintul inghetat, “ca de cheatra”, mai taiau cite un copac la padure, isi mai construiau vreun lagar. “Mureau de frig, de foame. Lua castronul sa mearga la mincare si chica gios, era mort. La minus 60 de grade, gerul. In groapa nu-i punea gramada, ii punea asa cum ai pune chibriturile in cutie cu oleaca de pamint deasupra, cit sa nu se vada virful la picior.”

INCOLTESTE DIN RUINE

Dupa cinci ani, nea Cracana s-a intors acasa impreuna cu restul de 2.000 de romani, citi au mai ramas din aproape sase mii. Peste tot in administratie, la scoala se vorbea in ruseste, iar la biserica, preotul venea pe ascuns. In 1961, sovieticii au inchis biserica cu hramul “Sfinta Maria Mare”, ridicata de marele voievod al Moldovei. Oamenii, ploaia, vintul, soarele au pornit sa darime lacasul parasit. Mai mult de-un sfert de veac a durat nepasarea, pina cind, dupa 1990, locuitorii s-au intors cu fata catre biserica straveche. “Zice ca-i vorba s-o faca. Aici in sat mai este o biserica, dar e in partea cealalta, catre granita, incolo.”

Intr-adevar, se zvoneste ca un student la Teologie in Chisinau doreste sa refaca biserica. Se intereseaza de fonduri, de aprobari si vrea sa vina preot la Movila, pe vechile ruine. “Amu, o umblat prin Romania niste oameni si zice ca romanii sint de acord s-o fasem. O spus c-au sa deie si ei ceva ajutor, doar sa faca documentele si in romaneste si-n ucraineste. La noi daca face biserica o umblat si la Bucuresti la Patriarhu’, s-o umblat si la Ucraina, si la Moscova, s-o cerut la tati razasenia, ca s-o faca. Romanii o dat voie, Patriarhu’ a Ucrainei cam asa si-asa, c-o spus ca n-ar trebui. Din Cernauti tot n-o dat voie, dar ei au sa faca.” La poarta, palimarul isi ia ramas bun vesel, ne priveste cu ochii blinzi, limpezi, linistiti si ne intinde cite-un pahar de vin roz, cu gust de butuc, suguieste acceptind sa pozeze fara teama acum, “ca-s batrin, n-au ce sa-mi mai faca”. Si cu naduf, ca pe-o destainuire, nea Cracana zice: “Stii ce, in Ucraina, romanii au bete-n roate din cauza ca Stefan cel Mare o fost un invingator, dar lor nu le vine a crede.”

UN CER COPLESITOR

Strajuita de crengile innegrite, pe troienele de zapada, biserica e ca o corabie esuata in mijlocul unor furtuni potolite. Urcam pe linga garduri de nuiele, nu-i carare prin omat inspre ruine, ajungem la plasa de sirma prin care se strecoara buruienile si spinii. Dincolo de poarta darapanata, cu stilpii aplecati, intram in curtea unor pietre de istorie. Zidurile scorojite sint joase, turla nu-i prea inalta, ba chiar se vede in straturile caramizilor ca initial era scunda, terminata in unghi ascutit; printre maracinii crescuti din piatra clopotnitei, o cruce de fier ruginit se tine dreapta, infipta intr-o semiluna.

Pasind pragul in pronaos, ne privesc ochii, fetele si crucea unor sfinti razuiti – pete de culoare neagra, sura, verde stins. Usa din scinduri late se deschide greu, intepenindu-se in grinzile cazute; intr-un colt intunecat, in groapa, se spune ca a fost adapostita o carte sfinta, veche, de care azi nu se mai stie nimic – dar acolo s-a ascuns unul dintre odoarele bisericii. Intrarea in naos e larga si pe peretele din dreapta, intr-o aripa din dosul ferestrei, zidul descarnat mai pastreaza tencuiala alba si portretul unui sfint, alaturi de un barbat incoronat; coroana are zimtii aurii, doua cercuri cafenii, chipul barbatului e pal, jupuit pe-obrazul drept, cu gitul dezgolit, din vesmintele lungi, visinii a mai ramas doar conturul, cu mineci strimte, croiala strinsa pe linga trup – coltul zidului isi arata maruntaiele muscind tocmai din pulpana dreapta a Domnitorului. Caci acest portret rupt de vinturi se stie intre sateni ca e al lui Stefan cel Mare.

In pintecul naosului, nu se mai aduna credinciosii, ci au rasarit indesit lastari subtiri si drepti, alineati in nestire pina la locul altarului. Pe  altar o mina a scrijelit in litere chirilice numele: Kolea. Demult  sfintii crestini si-au sters infatisarea, doar pe ici-colo, isi mai dezvaluie obrazul peste tencuiala, varul, caramizile marunte. Printre lastari, pe fulgii de nea, imprejmuiti de ruina, privim deasupra la cerul de albastru – te dor ochii. Aceasta-i istorisirea despre un lacas stravechi, precum un batrin ranit,  uitat, de nerecunoscut.

NICIODATA SUB RUSI. Tinutul Herta este acea parte din nord-estul Moldovei (vechiul Regat), care in iunie 1940 a fost ocupat de URSS, odata cu Basarabia si cu Nordul Bucovinei. Este in realitate vorba de un teritoriu de forma unui triunghi, partea de nord-vest corespunde hotarului cu Bucovina, impus de austrieci in 1775, inspre sud-est este hotarul ce ne-a fost impus de sovietici in 1940, hotar care separa partea ocupata din fostul judet Dorohoi, de restul ramas in actualul judet Botosani. Zona rapita, care corespunde fostei plase Herta (una din cele cinci ale fostului judet Dorohoi), are aproximativ 50 de mii de locuitori si se intinde pe o suprafata de aproape 400 km patrati. (La Herta, pe data de 1 martie, s-a nascut Gheorghe Asachi.) Cind s-a pus in aplicare pactul Ribbentrop-Molotov din 1939, sovieticii au intrat si pe teritoriul vechiului Regat, ocupind Herta, un teritoriu ce n-a fost niciodata sub rusi. Acestia au invocat o greseala de calcul a ofiterilor din cele trei tancuri, insa daca ar fi fost o greseala n-ar mai fi repetat-o in 1944, cind au impins hotarul cu mai multi kilometri si mai adinc in trupul tarii noastre. Daca rusii n-ar fi fost opriti atunci de militarii romani, pina unde ar fi vrut sa ajunga si cit ar fi vrut sa mai “greseasca” in continuare? Pe de alta parte, rapirea in 1940 a tinutului Herta mai este pusa si pe seama creionului gros pe care Stalin l-a folosit cind a marcat granita pe harta. Rusii au depus o munca “odioasa” de intimidare; deoarece multi romani de aici fugeau in tara, ocupantii au inceput sa ia noaptea oamenii din casele lor pentru a-i impusca  pe granita din apropiere. A doua zi, aduceau locuitorii din sat sa vada cadavrele celor ce-au fost asasinati, pentru ca, astfel, acestia sa renunte a trece in patrie. La Herta, sistemul comunist de tip stalinist a interzis invatamintul in limba romana, aparitia oricarei publicatii in limba materna, emisiunile de radio sau de televiziune in limba romana. Dupa aproape 50 de ani, limba romana se vorbeste corect peste tot in tinutul Herta, atit de catre cei mici, cit si de cei mari. In aprilie 1941, diplomatul Grigore Gafencu, pe atunci ministrul nostru la Moscova, declara: “Romania nu va uita niciodata nedreptatea ce i s-a facut la Herta, cu acest tinut din Vechiul Regat invadat in mod abuziv.” Date obtinute din cartea “Tinutul Herta – istoria tragica a unui pamint romanesc”, scrisa de Ion Gherman – bastinas al Hertei, refugiat la Bucuresti dupa rapt.

DE SECOLE, UN CHIP DE VOIEVOD. Dupa 11 ani de domnie, Stefan cel Mare, prin 1468, a dus o lupta inversunata pe aceste meleaguri. Cind s-a batut, calul lui a cazut in razboi. Iar Purice, aprodul, i-a dat armasarul sau. Domnitorul nu a putut sa incalece in graba, fiind un om mic de statura. Purice a zis: “Doamne, eu ma voi face o movilita si vino de te sui pe mine si incaleca.” Domnitorul s-a suit pe el, a incalecat si i-a zis: “Sarace Purice, de-oi scapa si tu, atunci ti-oi schimba numele in Movila”. Stefan cel Mare s-a avintat in lupta crincena si a iesit biruitor. Amindoi au scapat si l-au facut boier armas mare pe Purice. I-a dat aceste paminturi unde traim noi astazi. Si din acel Purice aprod s-au tras neamul Movilenilor, de-au ajuns si domni din acel neam. Pe teritoriul satului nostru, pe asa numitul Dealul Movilei, s-au pastrat pina la noi ruinele unei biserici. A fost construita pe la sfirsitul luptei din porunca domnitorului Moldovei, Stefan cel Mare. Aceasta biserica a fost construita anume pe locul unde domnitorul a obtinut o biruinta asupra turcilor. Pe peretii bisericii cu greu s-a pastrat o singura vopsea rosie. Bine se observa aproape de geamul din fata, conturul lui Stefan cel Mare. In timpul de fata, in aceasta biserica nu intra nimeni, din cauza pericolului de prabusire. Acest text este cu sfintenie pastrat in caietul dictando cu coperte verzui al invatatoarei din sat, Viorica Vasilievna Apetroaie. Si e citit in fiecare primavara, elevilor adunati in sarbatoare, linga ruine.