Dragoş Olaru : Locuri de Lumina și de Sprijin - Mihai Eminescu, Cernăuți - 1997.

LOCURI DE LUMINĂ ȘI DE SPRIJIN

(Comunicare prezentată la Conferința de omagiere a lui Mihai Eminescu din 15 ianuarie 1997)

    Într-un articol ce apărea acum cu ani în urmă în revista „Literatura și arta” scriam despre istoricul înveșnicirii numelui lui Mihai Eminescu la Cernăuți în perioada postbelică și schițam, totodată, câteva acțiuni în această direcție care, după umila noastră părere, se cereau rezolvate cât mai urgent.

    Articolul era, de fapt, o urmare a unui alt material, apărut în 1982, în care, cu ajutorul unor documente de arhivă, încercam pentru prima dată după război să stabilim și să descriem cele mai însemnate locuri eminesciene din oraș, nădăjduind astfel să îndreptăm o rază de lumină în noaptea uitării ce se lăsa tot mai amenințător asupra acestor locuri sfinte. Între timp, în anii care au urmat și în care nu am mai avut posibilitatea să publicăm nimic în această direcție, am descoperit un șir de documente inedite despre încercările extraordinare ale câtorva studenți de la Universitatea din Cernăuți de a schimba, încă în 1958, denumirea pieței Teatrale în piața M. Eminescu și de a conferi unei străzi numele marelui poet. Prin anii 1987-1989 oficialitățile locale declanșaseră o adevărată campanie în presă împotriva deschiderii muzeului „M. Eminescu” și așezării de plăci comemorative pe clădirile unde a învățat sau a trăit poetul.

    Articolul, în care adunasem toate aceste materiale și în care subliniam că oficialitățile cernăuțene sunt împotriva înveșnicirii numelui poetului la Cernăuți și că dezinformează opinia publică în această privință, l-am prezentat la redacția „Zorilor Bucovinei”. După un timp oarecare, ne-am interesat despre soarta acestui articol. Ni s-a răspuns că manuscrisul s-ar fi pierdut undeva prin sertare. Bănuiam deja care putea fi soarta lui, de aceea nu a fost chiar un șoc pentru noi când el a apărut peste câteva zile, dar sub semnătura unui coleg, care, având capacități deosebite, a omis toate pasajele „vulnerabile”, ba chiar a reușit să proslăvească politica „înțeleaptă” ș. a. m. d. Astfel am fost nevoiți să prezentăm articolul la „Literatura și arta”, unde a și apărut integral la 11 ianuarie 1990. Formal am putea fi învinuiți de plagiat, căci bucăți întregi din articolul colegului nostru sunt „reluate” de noi, dar care, de fapt, sunt tot ale noastre. Curios, dar n-am fost învinuit de plagiat nici până azi.

    Terminam acel articol cu următoarele propuneri: „Aceștia au fost numai primii pași (doi!) făcuți în această direcție într-un trecut nu prea îmbucurător. Dacă el, trecutul, este ireparabil, atunci prezentul ne stă la dispoziție. Să acționăm, acesta este imperativul timpului nostru. El ne cheamă să facem și următorii pași: luarea sub ocrotirea statului a casei nr 19 de pe str. Sedov, ca monument de cultură și arhitectură populară autohtonă, deschiderea aici a casei-muzeu; reașezarea bustului lângă teiul din scuarul pieței Sovietice (uneori mi se pare, că teiul tânjește și azi, îi simte lipsa și-L așteaptă să se reîntoarcă); restabilirea plăcii comemorative pe fosta școală primară din str. Bojenko, 4; instalarea plăcilor comemorative pe casa nr 34 din str. Universității, în care a trăit sora poetului Aglaia, la care venia adesea poetul; pe casa nr. 53 din str. Ucraineană, în care atrăit poetul în anii 1862-1863; pe casa nr 22 din str. 28 iunie, în care a locuit Aspazia Kaplonska, la care se retrăgea adesea poetul și cu care, după unele informații, a fost logodit”.

     Și iată azi, la o nouă aniversare, ne punem întrebarea: ce s-a realizat din cele propuse? Oare am făcut noi tot ce ne stă în putință pentru a-i eterniza numele aici la Cernăuți?

    Iată care au fost următorii pași făcuți în această direcție. Am instalat o nouă placă comemorativă cu basorelieful poetului pe clădirea fostului gimnaziu, deși aici se găsea o placă, după cum am menționat, încă din 1959, prețioasă și prin istoria instalării ei. Am dezvelit bustul Lui în ograda lui A. Pumnul. Dacă calitățile artistice ale bustului mai pot fi discutate (oare mai știe cineva din Cernăuți numele autorului?), atunci cedarea noastră atât de ușoară în fața refuzului autorităților de a-l reinstala la locul vechi din scuarul „Arboroasa” este cel puțin regretabilă. Românii bucovineni de la începutul secolului al XIX-lea au luptat mai bine de 20 de ani cu autoritățile austriece în vederea obținerii unui anumit loc pentru Catedrala moldovenească din Cernăuți. Și aceasta numai pentru că doreau să fie înălțată în centrul orașului, pe un loc înalt și potrivit pentru o biserică. De aceleași criterii s-a călăuzit și Liga Culturală când în 1930 a ales pentru bustul poetului locul din fața Catedralei, lângă artera principală a orașului. După părerea noastră, bustul lui M. Eminescu în orașul Cernăuți își avea efectul său numai restabilit la locul vechi din scuarul „Arboroasa”.

    Am obținut de atunci și un muzeu cu post de director, dar câtă amărăciune ne cuprinde când vine vorba despre el! Și asta e pentru că, de fapt, există numai pe hârtie, că nu avem un local pentru el. Poate, nici noi nu suntem destul de insistenți, deși fiecare nou președinte al Societății „Mihai Eminescu” punea problema pe ordinea de zi, făcea demersuri, deplasări și întâlniri la Casa lui A. Pumnul cu memrii administrației regionale și orășenești. Și toate fără nici un rezultat: chipurile, e prea costisitor acest lucru. Poate, totuși, căutăm o altă soluție, găsim un compromis și, până se mai îmbogățește țara, acceptăm 3-4 camere undeva în centrul orașului (bine-ar fi în Casa Românilor), ca să putem deschide, în sfârșit, muzeul și să ne punem pe treabă. După câte știm, autoritățile ar fi de acord. Altfel, s-ar putea crea impresia că statul plătește un post de director numai ca el să acepte condiția de a nu face nimic.

    Nu putem înțelege nici abandonarea ideii de a instala plăci comemorative pe clădirile unde a învățat sau a trăit cel mau mare poet pe care l-am avut vreodată. Suntem de acord că aceasta nu este poate chiar așa de important, sunt lucruri mult mai valoroase, care se cer înfăptuite și care ar contribui mai efectiv la menținerea românismului aici, în orașul de pe Prut. Și totuși... Credeți că mai există în Cernăuți vreo casă în care să fi trăit O. Kobîleanska și pe care să nu fie instalată o placă comemorativă? Vă asigur că nu există. Oare rișii mai au vreo școală în care să fi studiat A. Pușkin și unde să nu fie instalată o placă comemorativă? Nu cred.

    Cunoaștem, probabil, cu toții un caz relatat de Ion Druță de la muzeul scriitorilor-frați Klaudzit din Letonia. Druță a rămas uimit văzând un mal de marmură, ridicat pe locul unde a căzut unul din frați. La întrebarea sa că poate aici a fost omorât sau împușcat de cineva, ghidul muzeului i-a răspuns că el se întorcea din cămară, pământul era cam ud după ploaie și a căzut. A murit peste un an și mai bine și a fost înmormântat la câțiva kilometri, dar a căzut pe locul însemnat de marmură. Druță continuă: „Ce fericire să fii scriitor leton, să slujești un popor care cunoaște atât de bine sufletul barzilor săi, încât le ridică monumente nu numai la căpătâiul mormintelor, nu numai în piața orașelor, ci și pe acele lunecușuri pârdalnice, une le-a fost dat să cadă și să nu se mai ridice”!..Frații Klaudzit au scris în viața lor un singur roman.

    Un alt pas, foarte semnificativ, în direcția eternizării numelui poetului a fost constituirea Societății pentru Cultura Românească ce-i poartă numele. Cât de frumos ne-a unit pe toți numele Lui în acel minunat și vertiginos, pentru toți românii, an 1989! Cât de frumoși eram toți împreună lângă gimnaziu, în ograda lui A. Pumnul, lângă mormântul iubitului învățător, lângă chipul Luceafărului și lângă tricolor? Cât de frumoși și cât de puternici eram! Cu părere de rău, azi am rămas așa numai în imagini.

Peste un timp oarecare ni s-a părut că Societatea ce-i poartă numele nu ne mai satisface și am început să fugim în alte societăți, care, mă ietați, nu erau decât niște fantome. Oare să nu fi avut într-o societate pentru cultură loc pentru învățământ, religie, ecologie, condamnarea deportărilor etc., etc.? Ne îndreptățim cu aceea că avem scopuri nobile și că astfel vom aduce mai mult folos cauzei noastre de dezvoltare națională.

        Poate că așa și este, dar atunci de ce s-a ajuns azi într-o situație, care vorbește cu totul despre altceva? Desigur, s-au comis unele greșeli, am avut și răuvoitori printre noi, dar aceasta nu ne îndreptățește ca azi să învinuim și să atacăm direct Societatea, s-o defaimăm pe ocolite, conștient sau inconștient. Aceasta ar putea fi greșala noastră fatală. Ar fi de neiertat, dacă acest simbol sacru al redeșteptării noastre naționale ar deveni numai istorie.

        Ne bucură faptul că, în sfârșit, se militează tot mai insistent pentru unirea forțelor noastre într-o Comunitate a românilor din Ucraina. Deși are puțin o altă orientare, mai mult politică, constituirea Comunității este un fapt nobil și suntem siguri că problemele culturale își pot găsi o bună rezolvare în cadrul ei. Un singur lucru ne cam îngrijorează: că aceleași persoane, care ieri fugeau primele în societăți-fantome, azi tot ele fug din nou... în fruntea Comunității. Oare să se adeverească și acum vorba poetului:„...Alte măști, aceeași piesă”?

    În anii de dictatură comunistă românii din Cernăuți aveau un obicei. În zilele aniversare, legate de numele Poetului nepereche, mulți buni români, pe furiș, singuratici, cu câte-o floare în mână, treceau pe la gimnaziu, pe lângă casa lui A. Pumnul, prin cimitir, ca să atingă cu mâna o ușă, o poartă, un grilaj ruginit de vreme. Cu inima și sufletul se atingeau lucruri mult mai semnificative. Dacă se întâmpla să vadă pe aici un alt român, dispăreau imediat după un colț de stradă, după o criptă, după o cruce... De ce o făceam oare? Ne ascundeam de frica celor trei litere în abreviatură – K. G. B.

      Au urmat anii când veneam spre aceste locuri sfinte, de sprijin și lumină, în coloane de nu ne încăpea strada. Și ce se întâmplă în ultima vreme? Nu dă Doamne ca azi-mâine să ne ascundem din nou câte unul după un colț de stradă, după o criptă, după o cruce... Ce ne ascunde acum? Ar fi bine să fie simțul rușinii de a ne întâlni de a ne privi în ochi unul altuia. Dar dacă e ura pe care o intuim unul față de altul?

    Sperăm să nu fie așa. Sperăm ca la fiecare aniversare să fim toți împreună, pășind pe urmele Poetului, să privim împreună aceste locuri, ziduri, arbori, la care cu ani în urmă privea și El. Numai aici și împreună vom simți farmecul nespus al acestor locuri și se prea poate că, într-un moment de înălțare, să picure și în inimile noastre ceva divin din împărăția de cuvinte și idei a marelui geniu Eminescu.

Dragos Olaru, Istoric, Arxivist din Cernăuți.

Dragos D