Bucovină, plai cu flori, unde sunt ai tăi feciori ?

Pr. D. Valenciuc -  Bucovină, plai cu flori, unde sunt ai tăi feciori ?. Crai Nou – Decembrie – 2019.     

   

Când feciorul părintelui Vasile Mandicevschi din Bahrineştii Bucovinei, Constantin, aşeza pe portativ suspin şi lacrimă de june chemat să-şi facă datoria faţă de împăratul, nu s-a gândit că pune pentru totdeauna în vistieria sufletului românesc o comoară pe care numai rapsodul Vasile Mucea s-a priceput să-i înţeleagă firea. Din 1830, când au fost recrutaţi, primii tinerii bucovineni s-au făcut cunoscuţi pentru conştiinciozitatea lor. „Nu degeaba zicea bătrânul împărat Ferdinand al Austriei, sub a cărui domnie au pornit răzvrătirile de la 1848, că nu poate dormi liniştit decât când se ştie păzit de voinicii regimentului 41”. (Jaromir Formanek, Karl Dvorak, Geschichte des K.K. Infanterie –regiments Nr.41)

Au trecut primăveri urmate de toamne, şi despre aceşti feciori ai Bucovinei se ştie tot mai puţin… Fie din neştiinţă, fie din neputinţa de a înţelege mersul vremurilor, dar mult mai sigur din indiferenţă… Au fost… mulţi aşteaptă Învierea în pământ străin, ochii care i-au plâns s-au ascuns şi ei în pământ şi inimi de mame, soţii şi iubite strigă din morminte, fără să fie auzite… Nu cer nici pensii speciale, dar nici nu votează, ca să merite atenţia vreunui român din Bucovina în căutare de slavă omenească aducătoare de arginţi.

Adevăr netrecător este… Din 1830 şi până în 1918 feciorii Bucovinei şi-au dovedit vrednicia în slujba către împăratul şi sub flamurile regimentului de infanterie 41 bucovinean. Din poruncă împărătească, chiar din 1830, anul constituirii acestei unităţi, au fost trimişi în Galiţia spre a potoli răzvrătirea polonezilor. Sub zidurile Timişoarei în 1848-1849, pe câmpiile Italiei în 1859 şi tot aşa în 1878 în Bosnia, pe dealurile de la Senkocic şi Bandin (Odziak), s-a vărsat sânge de român bucovinean.

        Un crâmpei din povestea fiilor Bucovinei aşteptaţi, vorba cântecului, în fiecare primăvară, ne spune Bădia Ilie Dugan: „Iar în martie 1849, episcopul Bucovinei, împreună cu preoţimea ortodoxă a Bucovinei dăruieşte regimentului de infanterie 41 bucovinean, care pornise contra ungurilor răzvrătiţi, un prea frumos steag de mătasă albă; deoparte cu pajura împărăţiei înconjurată de o petea treicoloră roş-auriu-albastră iar de cealaltă parte cu chipul patronului Bucovinei, sf. Ioan cel nou de la Suceava şi cu inscripţia chirilică „Ducatul Bucovinei pentru Dumnezeu, Împărat şi Patrie”. Despre vitejia acestui regiment bucovinean românesc la apărarea fortăreţei Timişoara din Banat, în timpul asedierii de 107 zile din partea oştilor maghiare răsculate contra tânărului împărat Franz Joseph de către Kossuth Lajos şi-au vărsat sângele şi flăcăii bucovineni, se ştie puţin.

La 6 noiembrie, în cursul unui atac, după ce şi-au terminat muniţia, au fost arşi de vii în casa în care se baricadaseră, între alţii, căprarul Litviniuc şi fruntaşul Dronic; la 14 decembrie la morile de la St. Micloş, bucovinenii Ioan Florea şi Tănase Lupa, au reuşit să spargă fortificaţia maghiară, deschizând drum pentru intrarea trupei. Să amintesc despre bătălia de la St. Andraş, când rămaşi fără cai la tunuri, muzicanţii şi recruţii regimentului s-au înhămat la tunuri, aducându-le în poziţia de tragere şi punându-i pe fugă pe unguri, sau de încăierarea de la Bocşan, când i-au lăsat pe potrivnici fără steaguri şi tunuri, de luptele din faţa cetăţii Aradului, din satul Căprioara sau „luarea cu asalt a castelului întărit de la Deva, unde sângele moldovenilor a curs gârlă şi vitejia românească a pus în mirare împărăţia întreagă. Despre isprăvile fruntaşului Vasile Davidean, trimis ca iscodaş prin liniile duşmanilor, şi în urmă cu alt prilej, ca urzitor al luării unei baterii întregi, ţintuite de el însuşi cu plutonul său, se vorbeşte încă şi astăzi la regimentul 41” nota Em. Grigorowitza.

         Regimentul 41 a pierdut în timpul asediului 1227 de oameni, astfel că la încheierea păcii, după înfrângerea trupelor ungare la Vilagos (13 Aug. 1849), nu mai număra decât 1091 de oameni. Cine îşi mai aduce aminte de bucovinenii Ion Romaniuc, Al. Hodoluţ, Ion Cereguţ, Gheorghe Cucuruz, Ion Cui, Mihai Pitpăneac, Const. Ilasievici, Ion Sidor, Costea Muşina ş. a., care aşteaptă învierea sub asfaltul unei străzi din Timişoara ?

De eşti iubitor de Bucovina şi de vei ajunge în Timişoara, să nu mai cauţi locul unde a fost groapa comună a soldaţilor credincioşi împăratului care au murit în 1849, dar nici monumentul care a fost menit să înveşnicească amintirea lor.

La 15 iunie 1852, împăratul de fericită memorie Franz Joseph a venit la Timişoara, îngenunchind acolo unde trupurile ostaşilor bucovineni au căzut pentru apărarea oraşului în faţa hoardelor conduse de generalul Kossuth Lajos. A pus piatra de temelie a monumentului cunoscut sub numele de „al Fidelităţii” iar în documentul îngropat acolo scria: „Pentru a da o nouă dovadă despre mărinimoasa recunoştinţă pentru faptele eroice ale armatei mele am dispus, ca pentru eternizarea eliberării Timişoarei, după o apărarea eroică de 107 zile şi a amintirii luptei din 9 august 1849, să se ridice în acest oraş un monument trainic…”.

Preţuirea împărătească pentru jertfa ostaşilor se simte şi din alegerea ca realizator al visului împărătesc a faimosului arhitect Josef Kranner, cel care, printre altele, a restaurat şi extins catedrala Sfântul Vitus din Palatul Hradcany din Praga, iar statuile Coloanei Fidelităţii au fost realizate de sculptorul Josef Max, autorul uneia din statuile care împodobesc celebrul pod Carol din Praga.

Inaugurat la 17 ian. 1853, monumentul proiectat şi executat de arhitectul Josef Kranner, într-un stil neogotic, inspirat de Rolandini şi tabernaculele gotice, are o înălţime de 20 de metri. „Piedestalul statuii este asemănător forturilor cetăţii Timişoara, având la bază bestiile ungureşti, însetate de sânge. Pe un al doilea piedestal, având patru turnuri ieşite în relief, servesc ca bază pentru statuile realizate de către sculptorul Josef Max, care simbolizează Cinstea, Supunerea, Vegherea, Sacrificiul; din această construcţie se înalţă un baldachin sprijinit pe patru coloane svelte. În centru se afla statuia Fidelităţii ce ţine în mână cheile oraşului se află o boltă bogat ornamentată ce se termină într-o floare dublă. În partea din faţă, deasupra baldachinului, se află stema imperială, iar sub statuie se poate citi inscripţia: „Franz Joseph I. Eroicilor apărători ai cetăţii Timişoara, în anul 1849”.

Vandalizarea monumentului a început în 1885, când la intervenţia primarului Török János la comandantul cetăţii, au fost înlăturaţi de pe soclu acei monştri cu dinţii rânjiţi care încercau să apuce cheile cetăţii. Nu a fost de ajuns. Capitulând Austro-Ungaria, la 27 oct.1918, statuia Fidelităţii a fost decapitată, iar cele patru statui mici au fost distruse. În 1932, statuia Fidelităţii a fost demontată, iar în 1936, monumentul a fost mutat în Cimitirul din Calea Lipovei, printre cruci, departe de ochii turiştilor, într-o stare deplorabilă şi în pericol de prăbuşire…

După 1990, s-a pus problema refacerii monumentului şi reamplasarea într-una din pieţele oraşului. Nu a fost cu putinţă! Un istoric român de etnie maghiară scria cu acel prilej:„Nu trebuie să uităm că este un monument al reacţiunii. Timişoara nu a fost apărată nici de şvabi, nici de sârbi, nici de români sau de maghiari, ci de armata austriacă”, iar un altul declara că „Reinstalarea monumentului echivalează cu negarea diversităţii, a respectului etnic şi al realizărilor pozitive ale trecutului comun”. Probabil că unii nu uită că după zdrobirea totală a răzvrătiţilor prin generalul rus Luders, batalioanele bucovinene au luat parte la curăţarea ţării Ardealului de ungurimea răzvrătită.

A fost însă cu putinţă refacerea monumentului celor 13 generali de la Arad. Se uită faptul că generalii de sub comanda internaţionalistului Bem au ocupat Transilvania în perioada ianuarie-martie 1849, iar ca rezultat al politicii teroriste de stat a Ungariei au fost lichidaţi 40.000 de români şi în jur de 100 de preoţi români, nu prin luptă, ci prin metode teroriste, torturi şi execuţii, iar aproximativ 300 de sate au fost distruse prin incendiere. Nu poate fi trecută cu vederea atitudinea lui Adrian Năstase, cel care în şedinţa de guvern din 4 martie 2004 a permis reamplasarea statuii în Piaţa Pompierilor din Arad. Cu mare fast o nouă dezvelire a monumentului s-a desfăşurat în prezena oficialităţilor române şi maghiare şi a şefului delegaţiei Comisiei Europene în România, la 25 aprilie 2004.

Sunt fapte de altădată, cunoscute. Dar dacă am ajuns să uităm ce înseamnă pentru românii bucovineni virtuţile alese de Împăratul Franz Joseph ca reprezentative pentru ei şi să ne comemorăm eroii numai pentru fasole cu ciolan, am ţinut să le reamintesc şi să mă întreb: „Bucovină, plai cu flori, unde sunt ai tăi feciori ?”